Tahicardiile şi defibrilatoarele implantabile

Inima este un muşchi care pompează sânge bogat în oxigen şi substanţe hrănitoare către toate celulele organismului. Are două camere în partea superioară (atriile) şi două în cea inferioară (ventriculele).
Activitatea inimii este declanşată de impulsuri electrice produse de stimulatorul natural al acesteia, nodul sinusal, aflat în atriul drept. Impulsurile călătoresc prin masa musculară a atriilor, determinându-le să se contracte, după care, trecând printr-o joncţiune aflată în mijlocul inimii (nodul atrioventricular), se transmit în întreaga masă musculară a ventriculelor, declanşând contracţia acestora. Următorul impuls declanşează un nou ciclu.

Inima sănătoasă bate regulat, cu o frecvenţă (puls) de 50-80 bătăi/minut atunci când ne aflăm în repaus. Acest ritm poate creşte uşor peste 100 bătăi/minut, dacă este necesar, atunci când efectuăm o activitate fizică. Nodul sinusal este responsabil pentru această ajustare. El este stimulat la rândul lui de hormoni şi de sistemul nervos.

În cazul în care ritmul cardiac este prea rapid (peste 100 de bătăi/minut), se numeşte tahicardie. Aceasta devine periculoasă în momentul în care pulsul atinge valori de peste 170-180 bătăi/minut. Tahicardiile sunt cu atât mai periculoase cu cât originea impulsurilor electrice care activează inima se află în ventricule în loc de nodul sinusal. Această formă de aritmie, numită tahicardie ventriculară, este adesea însoţită de o senzaţie de ameţeală şi de slăbiciune.
În cazul în care ritmul cardiac creşte în continuare, tahicardia se poate transforma în fibrilaţie, pe parcursul căreia în inimă nu mai există nici un fel de activitate organizată. Aceasta este o situaţie periculoasă pentru viaţa pacientului.

Pacienţii care deja au afecţiuni ale inimii (cum sunt cei cu boli coronare sau cu insuficienţă cardiacă) sau cei la care transmisia stimulării electrice este deteriorată (de exemplu, după un infarct miocardic) prezintă un risc crescut de apariţie a fibrilaţiei.
Situaţiile critice pot fi depăşite cu ajutorul unui impuls electric, aşa-numita defibrilare. În acest fel, toţi muşchii inimii sunt excitaţi în acelaşi timp, dând astfel posibilitatea nodului sinusal să preia controlul inimii printr-o stimulare regulată.

O protecţie efectivă împotriva acestor tulburări periculoase de ritm cardiac o poate asigura defibrilatorul implantabil. Dispozitivul evită sau opreşte la timp aritmiile ventriculare rapide şi restaurează ritmul cardiac normal. Sistemul conţine trei componente: generatorul de impulsuri, electrozii şi un sistem de programare.

Generatorul de impulsuri este un dispozitiv cu un volum de aproximativ 36 cc, un pic mai mare decât o cutie de chibrituri. El lucrează ca un mic computer. Defibrilatorul asimilează informaţii despre ritmul cardiac cu ajutorul electrozilor. El verifică dacă frecvenţa cardiacă este prea lentă sau prea rapidă şi dacă inima bate regulat sau neregulat. În cazul în care se constată abateri de la ritmul normal, acestea sunt memorate de defibrilator sub forma unor ECG.
Aceste date conţin informaţii valoroase pentru cardiolog. Ele pot fi citite cu ajutorul programatorului, astfel încât medicul poate lua măsurile corespunzătoare. Energia necesară defibrilatorului pentru a funcţiona vine de la o baterie specială, care poate rezista între 5 şi 10 ani, în funcţie de solicitări.

Generatorul de impulsuri electrice este introdus sub piele în zona pieptului. De cele mai multe ori, o anestezie locală este suficientă pentru această operaţiune.
Conectarea la inimă se face cu ajutorul electrozilor. În timpul operaţiei, aceştia sunt introduşi printr-o venă până în interiorul inimii. Funcţionarea defibrilatorului este apoi testată şi ajustată în funcţie de caracteristicile fiecărui pacient.

Dr. Robert Alexandru

Tel:021.223.64.22