Apiterapia în afecţiuni ale sistemului nervos (partea I)

Numeroşi compuşi toxici, cu condiţia ca aceştia să fie produse liposolubile, pot traversa bariera hemato-encefalică şi pătrunde la nivel cerebral unde îşi exercită efectele toxice. Datorită efectelor detoxifiante pe care le pot exercita şi a protecţiei ce o asigură asupra membranelor celulare, datorită puterii sale antioxidante, polenul este recomandat cu succes persoanelor expuse la diferiţi agenţi toxici, sau alcoolicilor.
Produsele stupului au capacitatea de a stimula neurotransmisia pe câteva căi ale sistemului nervos central motiv pentru care sunt recomandate în egală măsură şi celor ce trebuie să exercite o activitate intelectuală intensă sau în caz de oboseală intelectuală la studenţii sau elevii aflaţi în perioade de examene.
Dureri cronice
Utilizarea veninului de albine pentru tratarea durerilor cronice datorate artritelor, tendinitelor, nevritelor, nevralgii şi traumatisme etc., chiar dacă aceasta este încă controversată, a oferit rezultate încurajatoare în cazul a numeroase studii clinice. Apitoxina veninului de albine ajută la diminuarea durerilor şi în general nu provoacă efecte secundare indezirabile. La rândul său, propolisul, datorită puternicei sale acţiuni anestezice şi anti-inflamatoare, poate diminua, în anumite cazuri, durerile cronice. Se recomandă administrarea acestuia pe cale internă.
Tulburări de memorie
Se poate spune că tulburarea cea mai frecventă la persoanele în vârstă este slăbirea memoriei. Formele acesteia sunt foarte diverse, între slăbirea pasageră cunoscută în mod obişnuit sub denumirea de « gaură de memorie » şi pierderea globală şi prelungită. Aceasta din urmă îl conduce pe bolnav într-o lume ireală, la o rupere inexorabilă de mediul său înconjurător, social şi afectiv, instalându-l într-o singurătate profundă care va altera puternic echilibrul său psihic. Mecanismul acestei « pierderi » de memorie evocă rolul tulburărilor de circulaţie cerebrală, al metabolismului celulelor cerebrale şi a unui deficit nutriţional specific în vitamina E.
Lăptişorul de matcă este foarte bogat în vitaminele aparţinând grupului B şi conţine şi urme de vitamina E. Numeroase lucrări ştiinţifice au arătat eficacitatea acestuia în prevenirea instalării premature a acestei afecţiuni. Trebuie să se sublinieze că prevenirea degradării funcţiei cognitive constituie o atitudine esenţială deoarece recuperarea este foarte dificilă dacă nu chiar imposibilă, odată ce acest deficit este instalat. Vitamina E este foarte activă în tulburările trofice cerebrale şi în funcţionarea conexiunilor nervoase. Nu trebuie uitat nici rolul acetilcolinei ca mediator în procesul de transmitere a influxului nervos. Tratamentul de întreţinere cu lăptişor de matcă imediat ce apar primele « găuri de memorie » chiar dacă acestea sunt ocazionale, nu poate fi decât benefic. Este deasemenea foarte important ca aceste cure să fie suficient de prelungite şi regulate.
Prin conţinutul său în vitamine B, în vitamina E şi în fosfolipide precum şi în flavonoizi, polenul recoltat de albine şi păstura – derivatul său natural – exercită la rândul lor o acţiune remarcabilă asupra procesului de îmbătrânire aflat frecvent la originea pierderilor de memorie. Această valoroasă proprietate este explicată şi prin prezenţa unor importante cantităţi de acid glutamic în cele două produse. Acest aminoacid este de fapt capabil să traverseze bariera hemato-encefalică şi să stimuleze activitatea neuronală.
Nu este de neglijat nici nici faptul că şi constituenţii activi din veninul de albine sunt recunoacuţi pentru proprietăţile lor neurotrope.

Dr. Biochimist Cristina Mateescu, CS II
Institutl de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura

Apiterapia în hematologie şi cancer

Anemiile
Prin înalta sa valoare nutritivă, polenul poate contribui ca adjuvant terapeutic la vindecarea unui spectru larg de anemii. Pentru a beneficia însă de calităţile sale este necesară distrugerea peretelui său celular (exina). Odată distrusă exina, polenul este asimilabil devenind astfel un stimulent al sistemului imunitar şi al celui hematopoietic, mai ales la nivelul măduvei osoase.
In diferite forme de administrare, polenul oferă bune rezultate în tratamentul anemiei consecutive uremiei (retenţiei anormale de produse azotate în sânge, produse ce în mod normal sunt eliminate pe cale renală), a hepatitelor sau nefropatiilor, a hemodializei bolnavilor cu insuficienţă renală, a bolilor gastro-intestinale, radioterapiei sau administrării anumitor medicamente.
Păstura, conţine la rândul său factori antianemici (fierul, anumite vitamine ale grupului B şi vitamina C). Compuşii din păstură alături de secreţiile salivare ale albinelor oferă ceea ce constituie « factorul proteic de origine animală » sunt cei responsabili de această preţioasă acţiune a produsului. Acest factor proteic de origine animală facilitează absorbţia ferului ne-heminic (de origine vegetală) şi se poate constitui într-un adjuvant important în tratamentul anemiilor feriprive şi a celor hipocrome.
La rândul său, lăptişorul de matcă exercită o importantă acţiune eritropoietică.
Cu astfel de acţiune sunt creditate şi câteva sortimente de miere între care mierea de iarbă neagră, de brad (de pădure) sau mierea de rozmarin.

Coagularea sanguină
Apiterapia oferă perspective terapeutice foarte interesante în anumite tulburări de coagulare sanguină. Un bun exemplu în acest sens este păstura sau „pâinea albinelor” care prin conţinutul său în vitamină K (factor antihemoragic) poate preveni apariţia sângerărilor la nivelul unor leziuni mici sau a unor ulceraţii.
La hemofilici, hemoragiile intra-articulare (hemartrozele) şi hematoamele musculare reprezintă tabloul clinic cel mai des întâlnit dar şi complicaţiile cele mai frecvente a căror recidive sunt greu de stăpânit. În astfel de cazuri, experienţa clinică demonstrează că aplicarea locală a unor soluţii alcoolice de propolis exerciktă o influenţă favorabilă asupra resorbţiei hematoamelor musculare şi a hemartrozelor într-o perioadă de timp mai scurtă decât la aplicarea tratamentului „clasic”.
În tulburările de coagulare asociate unor boli hematologice grave, acţiunea lăptişorului de matcă ofer un preţios ajutor terapeutic. Aceasta se datoreşte prezenţei în compoziţia sa a unor substanţe similare citokinelor şi gibberelinelor – compuşi cu importantă acţiune eritropoietică, granulopoietică şi trombopietică.

Neoplasme, suport pentru chimioterapie
Pentru tratamentul post chirurgical al cancerului de sân, mierea se poate dovedi un auxiliar preţios.
Administrarea în ambulator a unei cure cu miere pe cale orală şi aplicaţii topice pe sânul pe care nu s-a practicat ablaţia, a redus complet, după 5 ani, riscul de recidivă. Faptul a fost constatat în urma experienţelor clinice realizate pe un număr de 100 de paciente. Se poate întrezări deci o rază de speranţă în asigurarea unei îngrijiri naturale adjuvante a acestei grave afecţiuni.
Poate că cea mai uimitoare acţiune asupra cancerului de sân este cea a propolisului, acţiune ce se explică, aşa cum am văzut în capitolele anterioare, prin prezenţa esterului fenetilic al acidului cafeic (CAPE) dar şi a celorlalţi esteri ai acizilor fenolici în cazuri de leucemii, cancere pulmonare, cancere de colon etc.
In plus, studiile clinice efectuate pe pacienţi diagnosticaţi cu cancer colorectal sau gastric. Toate aceste studii au demonstrat că mierea, propolisul şi polenul administrate complementar chimioterapiei (administrarea de citostatice care blochează multiplicarea celulară), stimulează sistemul imunitar şi activitatea antioxidanţilor celulari fiziologice (în principal a enzimelor antioxidante – superoxid dismutaza etc.) şi ameliorează starea generală a pacienţilor.

In fapt se poate vorbi de un suport, o susţinere, pentru chimioterapie, care deşi foarte agresivă, este absolut necesară.

Dr. Biochimist Cristina Mateescu, CS II. Institutul de Cercetare
www.icdapicultura.ro

Efectele apiterapiei in cazul cancerul

La acest capitol nu se poate vorbi de o acţiune anti-canceroasă propriu-zisă a produselor apicole pentru că în acest caz nu este vorba de un singur compus ci de o multitudine de compuşi, de o paletă de compuşi ce oferă bogăţia nutriţională a apiterapiei şi care pot explica un « răspuns anti-tumoral » al organismului, ca urmare a aplicării lor ca adjuvante în terapia acestei maladii.
Putem cita în acest sens, încercările clinice efectuate pe pacienţi diagnosticaţi cu cancer colorectal sau gastric. Aceste experimente clinice au demonstrat că mierea şi polenul, administrate complementar actului chirurgical, prezintă efecte de stimulare a sistemului imunitar a pacienţilor dar şi efecte de activare a bateriei enzimatice antioxidante a acestora.
Conţinutul ridicat în seleniu al polenului – al doilea produs natural cu conţinut în seleniu după nuca de Brazilia – aşa cum am amintit deja, ar trebuie să trezească interesul pentru a fi consumat în scopul prevenirii anumitor tipuri de cancere ( pulmonar, de colon şi colorectal) date fiind argumentele ştiinţifice obţinute în demonstrarea proprietăţilor antioxidante ale acestui oligoelement.
Aplicarea locală a unor pansamente cu păstură şi propolis, ca adjuvante în tratamentul anumitor tumori maligne maxilofaciale a permis obţinerea unei ameliorări a stării generale a pacienţilor, a reducere a incidenţei fenomenelor inflamatorii subiacente şi pentru anumite cazuri, remisia tumorii.
Prin compusul său principal – mellitina – veninul de albine şi întregul spectru de compuşi fenolici şi esteri ai acizilor fenolici (CAPE etc.) prezenţi în diferite sortimente de propolis (vezi tabelul cu acţiunile biologice ale propolisului de la pagina 31) exercită o acţiune imunomodulatoare, acţionând direct asupra celulei canceroase. Toate aceste afirmaţii sunt susţinute de studiile realizate atât in vitro cât şi in vivo (pe animale de laborator). În fapt se poate vorbi de o inhibare a creşterii tumorale (este şi cazul artepillinei C din propolisul brazilian) dar şi de o inhibare a formării anumitor tipuri de metastaze.
In plus, prin spectrul extrem de divers de flavonoizi, tot propolisul este cel ce exercită o acţiune directă asupra macrofagelor (stimulându-le şi accentuându-le funcţia) şi acţionând în « tandem » sau mai corect spus « în sinergie » cu antigenul, stimulează producţia unui « factor de necroză tumorală », de interleukină şi de interferon. Aşa cum am menţionat, ultimele studii efectuate pe propolisul brazilian şi mai ales asupra artepillinei C şi a diterpenoidului clerodanului, au demonstrat o acţiune de distrugere a celulelor tumorale prin apoptoză, mai ales în cancerele renale şi hepatice.
În ceea ce priveşte utilizarea lăptişorului de matcă ca adjuvant în tratamentul cancerului declarat, Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia, manifestă rezerve şi recomandă multă prudenţă.
Terenul imunitar precanceros poate fi reabilitat cu ajutorul polenului, a propolisului şi al păsturii.
Nu este de neglijat nici administrarea unor amestecuri naturale de miere şi uleiuri esenţiale cu acţiune anticanceroasă cunoscută.

Apiterapia in afectiuni imunitare

Alergii.

Polenul – principalul agent incriminat la aparitia alergiilor respiratorii! Polenul recoltat de albine - un remediu excelent in tratamentul alergiilor!

In mod paradoxal, polenul recoltat de albine este recunoscut ca desensibilizator in cazul alergiilor sezoniere, manifestate sub forma de rinite alergice. Care este explicatia acestui mecanism ? In cazul unei reactii alergice, canalele de calciu situate in membrana unor celule specializate denumite mastocite se deschid in prezenta alergenului. Aceasta deschidere permite patrunderea calciului in celule, fapt ce are ca rezultat degranularea mastocitelor, fenomen insotit de eliberarea de histamina, un puternic mediator al reactiei alergice.
Se poate emite ipoteza conform careia, in cursul desensibilizarii, canalele de calciu raman inchise sub efectul flavonoizilor din polen. Ca urmare, mastocitelor nu mai elibereaza histamina blocandu-se astfel simptomele reactiei alergice. Se stie ca doua produse medicamentoase Chromoglycan si Intal utilizate pentru prevenirea crizelor de astm alergic, au in structura lor chimica inelul croman si un flavonoid. Si o alta explicatie : alergiile, pot fi eliminate si prin actiunea complementara a calciului, a acidului aspartic si a vitaminei C din polen si din pastura.

Tot paradoxal, si propolisul, incriminat la randul sau ca potential alergen, poate reprezenta un mijloc eficient de combatere a alergiilor, pe baza aceluiasi mecanism de actiune al flavonoizilor.
Persoanele cu alergii cunoscute la polen care doresc sa utilizeze produsele apicole pentru a face desensibilizari cu ceea ce este cunoscut sub denumirea de « imunoterapie specifica a bolilor alergice » nu trebuie sa inceapa acest tip de tratament decat sub stricta supraveghere a unui personal de specialitate. Aceasta deoarece cercetarile efectuate asupra acestui tip de tratament poate oferi rezultate foarte bune in unele cazuri in timp ce in altele rezultatele intarzie sa apara.

Prin imunoterapie specifica se intelege o forma speciala de tratament al alergiei, care consta in cresterea treptata a dozelor de alergen, prin administrare subcutanata sau orala cu scopul de a reprograma imunitatea specifica (de la alergie la toleranta). Principala greseala care se face insa aici este alegerea incorecta a pacientilor. Eficacitatea imumoterapiei specifice este bine documentata pentru alergia la veninul de albine si de viespe, la polinoza si din ce in ce mai mult pentru astmul bronsic alergic.

Sclerodermia este o afectiune auto-imuna generalizata a tesutului conjunctiv, ce afecteaza pielea, muschii, articulatiile si organele interne. Pana acum, din pacate, nu se cunoaste nici un fel de terapie bine definita pentru acest tip de afectiune.

Sclerodermia conduce adeseori la moartea pacientului prin insuficienta renala sau prin aritmie cardiaca. O metoda terapeutica complexa bazata pe intepaturi de albine – deci cu venin de albine - si cu laptisor de matca, a oferit rezultate semnificative in ameliorarea starii pacientilor, materializata printr-o diminuare notabila a durerilor articulare si o ameliorare a elasticitatii pielii.Rigiditatea articulatiilor nu dispare complet dar capacitatea functionala se poate recupera in grade diferite in functie de localizari. Asocierea celor doua produse ale stupului stimuleaza sistemul imunitar si regenereaza tesuturile afectate. Se pare ca in cea mai mare parte, efectul este datorat laptisorului de matca. In al treilea rand, compusii cu actiune anti-fibrozanta previn acumularea colagenului si amelioreaza starea tegumentelor.

Dr. Biochimist Cristina Mateescu. Institutul de Cerecetare Dezvoltare pentru Apicultura

Tel: 021. 232.50.60

www.icdapicultura.com

Eficienta produselor stupului în afecţiunile gastro-intestinale, parazitoze

Utilizarea mierii şi a celorlalte produse ale stupului în tratamentul unor afecţiuni digestive nu este o noutate. La baza acestei utilizări stau proprietăţile lor anti-inflamatoare, analgezice, imunogene şi antioxidante. La nivel intestinal, mierea manifestă o uşoară acţiune laxativă determinată de prezenţa în compoziţia sa a unei cantităţi importante de fructoză. De fapt acest monozaharid manifestă o puternică presiune osmotică care atrage apa la nivel intestinal facilitând astfel evacuarea materiilor fecale. Acest efect este întărit de polen, care oferă rezultate remarcabile evitându-se astfel recurgerea la laxative, iritante pentru peretele intestinal şi producând în general obişnuiţă. Prezenţa în compoziţia peretelui său celular a unor compuşi de tip celulozic, celulozopectic şi hemiceluloze – compoziţie tipică fibrelor vegetale - este o explicaţie al rolului său de reglare a tranzitului intestinal. Constipaţia poate fi deasemenea ameliorată prin consumul unui amestec de polen, căpăcele de ceară şi miere de cimbru.

Polenul poate fi recomandat în tratamentul enterocolitelor, a flatulenţei (balonărilor intestinale), a diverticulitelor şi a diferitelor forme de colite, între care şi colita amoebiană. Acesta se comportă ca un veritabil eubiotic intestinal, deci un reglator al funcţiei intestinale, intervenind eficient – ca un paradox - şi în vindecarea diareelor cronice. Polenul este uşor asimilat la nivel intestinal (mai ales dacă se reuşeşte îndepărtarea exinei). Aminoacizii esenţiali şi cei parţial-esenţiali trec uşor bariera digestivă. Acest lucru este foarte important în cazul afecţiunilor hepatice şi în carenţele enzimatice intestinale grave, condiţii în care alte proteine alimentare sunt cel mai adeseori greu de absorbit.

Studiile au arătat că polenul conţine un factor antibiotic activ faţă de Salmonella şi unele tulpini de colibacil. Nu este nimic surprinzător întrucât se ştie că polenul recoltat de albine este prelucrat cu secreţiile salivare ale acestora, secreţii ce conţin enzima glucozoxidaza, ce conferă proprietăţi antibacteriene şi mierii de albine. La nivel clinic, observaţiile au arătat cu precizie că efectul reglator asupra funcţiei intestinale poate fi atribuit polenului.

Propolisul prezintă puternice efecte antiseptice în cazul unor parazitoze produse de viemi solitari (Taenia). La aplicarea sub diferite forme farmaceutice – unguente, supozitoare – propolisul accelerează procesul de cicatrizare a fistulelor rectale, a hemoroizilor sau înleziunile apărute în cazuri de rectocolite hemoragice.
La nivel gastric, mierea manifestă un efect protector asupra peretelui stomacal – datorită pH-ului său mai ridicat.

Poate că cele mai interesante rezultate în cazul afecţiunilor gastrice sunt oferite din nou de propolis. Studii recente au demonstrat eficacitatea acestui produs natural în tratamentul ulcerului produs de Helicobacter pylori, efect ce se bazează pe acţiunea sa antimicrobiană, mai corect spus, acţiunea unor compuşi din compoziţia sa, respectiv artepillina C şi diterpenoidul clerodanului – specifici propolisului brazilian obţinut de la speciile de Baccharis, Eucalyptus şi Araucaria, dar şi a quercetinei – flavonoid specific propolisului recoltat din zonele cu climat temperat. Acţiunea de protecţie asupra mucoasei gastrice şi duodenale este şi o proprietate a polenului (respectiv a păsturii) – ce conţine pigmenţi flavonoizi şi carotenoizi. Un caz special de acţiune în cazul prezenţei lui Helicobacter pylori, este cel al mierii de Manuka – miere specifică Noii Zeelande obţinută de la specia Leptospermun, cum atestă studiile efectuate de dr. Peter Molan. Principalul rol al acestor produse este acela de diminuare a senzaţiei dureroase şi de stimulare a cicatrizării.

Dr.bioch. Cristina Mateescu CS.II.
Şef colectiv CD apiterapie
Membră în Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia,tel:021.232.50.60

Apiterapia în pediatrie

Conform unui papirus teban scris prin anul 1870 î.C., egiptenii îşi hrăneau şi îşi vindecau copiii cu miere. Hipocrates, părintele medicinei occidentale, a folosit mierea în multe preparate farmaceutice iar Pliniu cel Bătrân, la începutul primului mileniu, o recomanda pentru aplicare externă, în tratamentul rănilor. În sprijinul celor menţionate, observaţiile efectuate pe mai multe sute de copii cu vârste mai mici de 4 luni, demonstrează că mierea adăugată în alimentaţia acestora în locul zahărului, favorizează creşterea corporală a bebeluşilor. Acest efect este determinat de prezenţa unor oligo-elemente ce ameliorează absorbţia şi probabil transportul elementelor minerale, mai ales a calciului şi a magneziului.
Tulburări ale noului-născut.
Candidoză produsă de Monilia albicans ( mai frecvent denumită Candida albicans) moniliaza este o maladie frecvent întâlnită la sugari. Germenul patogen se dezvoltă în general în cursul episoadelor de diaree tratată prin administrarea de antibiotice cu spectru larg. Adeseori prezenţa lui este discretă şi nu provoacă infecţii întrucât dezvoltarea sa este oprită de bacteriile din flora intestinală normală. Odată ce acestea sunt distruse de administrarea de antibiotice, Monilia se dezvoltă rapid, putând invada cavitatea bucală unde formează colonii pe mucoasa jugală, pe cea linguală sau palatină. Sugarii sunt agitaţi şi plâng uşor. Tetina este acceptată cu dificultate şi sugarul suferă de insomnie şi surexcitare. Boala evoluează lent şi devine uneori rezistentă la terapiile clasice. Administrarea locală a unui colutoriu pe bază de miere şi propolis pe tetină vindecă rapid (în 3 – 5 zile) regiunile afectate ale cavităţii bucale. Plânsul încetează, nervozitatea se atenuează şi copilul revine la un somn normal recăpătându-şi pofta de mâncare.
Propolisul oferă aceleaşi rezultate excelente în tratamentul afecţiunii denumite intertrigo. Această afecţiune, aproape la fel de frecventă ca şi moniliaza, se caracterizează printr-o inflamaţie - produsă prin frecare - a pielii de la nivelul pliurilor fesiere a copilului. Ea se poate manifesta sub forma unei roşeli simple sau mai grav, sub forma unei eczeme. Consecinţele asupra copilului nu sunt greu de imaginat : somn agitat, plânsete dese. Un unguent pe bază de propolis aplicat în astfel de cazuri ajută la eliminarea pruritului şi la o regenerare a pielii lezate mult mai rapidă decât în tratamentul clasic. Copilul redevine liniştit şi îşi recapătă somnul.
Psihomotricitatea copilului.
Utilizarea produselor apicole: miere, polen, lăptişor de matcă sau extractul de larve de trântor se dovedeşte foarte utilă în tratamentul întârzierii dezvoltării psihomotorii a copilului. Administrarea acestor produse conduce la o îmbunătăţire rapidă a memoriei şi a capacităţii de concentrare a atenţiei, fenomene însoţite de o reducere semnificativă a instabilităţii psihomotorii.
Capacitatea de învăţare a copilului este cu atât mai mare cu cât cura cu astfel de produse se prelungeşte. Incontinenţa dispare, simptomele locomotorii se atenuează pe termen lung la copiii oligofreni sau la cei ce suferă de o întârziere psihomotorie. Una dintre explicaţiile mecanismelor de acţiune ale acestor produse naturale este cea legată de îmbunătăţirea transmiterii neuro-musculare.

Dr. Biochimist Cristina Mateescu CS.II.
Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură / Comisia Permanentă de Apiterapie APIMONDIA

Mierea şi sugarii

Adulţii şi copiii mai mari sunt expuşi la sporii de Clostridium botulinum prezenţi în praf, sol, miere şi alte alimente neprelucrate, dar nu sunt afectaţi. În SUA, Comisia Naţională a Mierii avertizează că mierea poate conţine spori care produc botulism la copii în vârstă de 1 an sau mai mici. La nivelul tubului lor digestiv insuficient dezvoltat, sporii pot germina eliberând toxina botulinică. Simptome: constipaţie, letargie, lipsa apetitului, plâns slab, pleoape inflamate şi ocazional stop respirator. Spre vârsta de 1 an, tubul digestiv poate face faţă toxinei.
Iată câteva dintre alte afecţiuni ale copilului în care se poate beneficia de efectele terapeutice ale mierii de albine şi ale produselor apicole în general.

Anemia feriprivă
Multe sortimente de miere conţin fier, a cărui asimilare este stimulată de prezenţa vitaminei C şi de secreţiile salivare ale albinelor, cu care este prelucrat nectarul, constituind aşa-numitul factor proteic de origine animală, indispensabil în asimilarea fierului. Cobaltul este şi el prezent în compoziţia unor sortimente de miere, fiind esenţial în structura vitaminei B12 (cianocobalaminei), direct implicată şi absolut necesară în producerea de globule roşii la nivelul măduvei osoase.

Flora intestinală – digestie
Mierea are o influenţă bună şi în asigurarea florei intestinale sănătoase, fenomen pus pe seama lactulozei, factor bifidogen (favorizează creşterea bacteriilor de tipul Bifidus, foarte importante în asigurarea imunităţii digestive şi generale). Trebuie menţionate efectele bacteriostatice/bactericide ale mierii în funcţie de speciile bacteriene interesate, între care anumiţi germeni din grupul colibacililor şi al salmonelelor.
Mierea este bogată şi în compuşi cu acţiune antioxidantă, enzime, substanţe aromatice şi uleiuri esenţiale, care contribuie sinergic la buna desfăşurare a metabolismului sugarului. Terapeutic, comsumul de miere este recomandat în cazuri de vomismente, infecţii, constipaţii (factorul bifidogen şi acţiunea sa laxativă blândă) şi în anorexie (aromă agreabilă şi influenţă asupra apetitului), ca şi pentru prezenţa vitaminelor din grupul B. Cu un pH acid, mierea uşurează digestia proteinelor şi a grăsimilor şi precipitarea cazeinelor din lapte în fulgi fini, element foarte important în acceptarea laptelui de către sugar. Mai bine transformat la nivelul stomacului, laptele este mai rapid evacuat şi nu mai provoacă dispepsie.
Mierea nu fermentează în intestin, fiind uşor resorbită şi reducând riscul de balonare. Şi lăptişorul de matcă este eficient în dezvoltarea copiilor prematuri, ştiut fiind că ameliorează asimilarea intestinală a substanţelor nutritive cu furnizarea consecutivă a unor factori de creştere, cunoscuţi şi ca „vitaminele lui Goetsch”. Lăptişorul de matcă şi propolisul au proprietăţi antimicrobiene şi imunostimulatoare. În tratamentul distrofiilor este recomandat un amestec de polen cu miere.

Dr. bioch. Cristina Mateescu CS.II.
Şef colectiv CD apiterapie, membră în Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia

Aplicaţii ale produselor stupului în afecţiunile gastrointestinale (gastroenterologie)

Singure sau în asociere cu medicamente specifice, produsele stupului se dovedesc a fi preţioase adjuvante pentru tratarea unui număr mare de afecţiuni ale aparatului digestiv. Aşa cum am mai menţionat, mierea este recomandată în cazul lipsei de apetit, dată fiind acţiunea sa uşor aperitivă. Tot mierea este recomandată în cazuri de tulburări de asimilaţie sau în insuficienţele digestive (mai ales în cele de natură enzimatică). În cazuri de constipaţie, sub toate formele sale, şi mai ales la copil, mierea se comportă ca un adjuvant util şi adeseori suficient.
Mierea prezintă şi o importantă influenţă în tratamentul şi vindecarea ulcerelor gastroduodenale, a infecţiilor intestinale şi a insuficienţelor hepatice de diverse etiologii, între care şi alcoolismul.
Dar nu numai mierea poate oferi rezultate pozitive în astfel de afecţiuni. Polenul recoltat de albine, păstura (sau pâinea albinelor) şi propolisul pot fi mijloace terapeutice la fel de importante.
Polenul contribuie cu o însemnată cantitate de fibre vegetale prezente la nivelul peretelui său celular, de natură celulozică sau celulozo-pectică, precum şi cu amidon, un polizaharid considerat de cercetătorii americani şi japonezi drept „fibra viitorului” (Natural Healing and Nutrition, 1990). Aceştia au demonstrat că amidonul poate manifesta proprietăţi interesante la nivelul tranzitului intestinal, chiar dacă nu este vorba de o fibră vegetală în sens nutriţional.
Polenul este deosebit de eficient în vindecarea tulburărilor de sistem digestiv. Alături de păstură vindecă ulcere gastrice şi duodenale.
· Doza administrată în astfel de cazuri este de o linguriţă de 3 ori pe zi.
· n amestec cu miere în raport de 1:1, este mai eficient, doza administrată fiind o linguriţă de 3 ori pe zi.
· n funcţie de aciditatea gastrică, administrarea polenului cu miere se face astfel : dacă aciditatea este scăzută, amestecul de polen cu miere se dizolvă în apă rece şi se administrează înainte de mese. Dacă aciditatea gastrică este crescută, mierea cu polen se dizolvă în apă caldă şi se administrează cu circa 1½-2 ore înainte de mese.

Dr. bioch. Cristina Mateescu CS.II.
Şef colectiv CD apiterapie, membră în Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia

Mierea în alimentaţia sugarului distrofic

Cele mai vechi referiri, cunoscute, privind utilizarea mierii în alimentaţia copilului se regăsesc în jurul anului 900 î.C., în scrierile greceşti. Mierea era utilizată atunci în amestec cu lapte sau unt topit sau chiar se turnau câteva picături de miere în gura noului-născut înainte ca acesta să fie pus la sânul mamei.

În prezent, literatura de specialitate oferă date despre utilizarea mierii de albine în tratarea distrofiilor (anomalii de dezvoltare) şi în dispepsii (digestii dificile şi dureroase) datorită proprietăţilor imunostimulatoare şi energetice ale acesteia. Prin acţiunea sa de stimulare a apetitului, mierea ajută la creşterea sensibilă a greutăţii corporale, având un important aport caloric (zaharuri direct asimilabile) într-un volum redus. La prematuri, acest efect este chiar dublat, contribuind activ la o creştere armonioasă. Dezvoltarea staturo-ponderală mai rapidă a prematurului se poate datora şi aportului de calciu şi magneziu din miere, elemente direct implicate în procesul de creştere.

Infecţii, parazitoze
Medicii de familie şi pediatrii se confruntă adesea cu o incidenţă crescută a infecţiilor căilor respiratorii, fie cele superioare (faringite, laringite, sinuzite, rinite), fie cele interesând aparatul bronhopulmonar (bronşite, traheite, pneumonii). În multe cazuri, aceste afecţiuni devin cronice şi pot perturba dezvoltarea staturo-ponderală a copilului, mai ales în condiţii de recidive frecvente, când se administreză antibiotice. Apiterapia deţine numeroase soluţii care în astfel de cazuri pot ameliora sau chiar vindeca. Mierea de albine, cu acţiunea sa emolientă, expectorantă şi antibacteriană, administrată în gargarisme sau sub formă de sirop, precum şi produsele pe bază de propolis (tablete, capsule, unguente, dar şi de soluţii aplicate prin aerosolizare) oferă rezultate excelente.

Un alt registru al infecţiilor, dar mai ales al parazitozelor, este cel la nivel intestinal. În cele mai multe cazuri, astfel de infecţii au la copil un caracter persistent sau intens şi apar în urma modificărilor de echilibru al florei intestinale, prin contaminarea cu un agent microbian sau un parazit agresiv. Desigur, tratamentele cu antibiotice reuşesc de cele mai multe ori să elimine agenţii bacterieni şi pe cei parazitari (nu şi pe cei virali), însă efectul secundar al acestora este dezechilibrarea florei intestinale. Consecinţele majore ale diareelor care apar sunt nu numai deshidratarea copilului, ci şi absorbţia defectuoasă (chiar lipsa totală a acesteia) a vitaminelor. Distrugerea celulelor funcţionale de la nivelul intestinului (enterocite), modificarea compoziţiei florei de la nivelul acestuia şi slăbirea mecanismelor imunitare locale induc copilului (mai ales sugarului) o stare profundă de astenie. În astfel de cazuri, propolisul este capabil să restabilească capacitatea de apărare a tânărului organism, printr-o stimulare nespecifică a sistemului său imunitar, dar şi să regenereze epiteliul gastro-intestinal. Simptomele afecţiunii sunt oprite, frecvenţa scaunelor diareice scade, iar copilul revine la creşterea normală în greutate.

În cazul parazitozelor, doza minimă optimă de propolis care poate fi administrată este de aproximativ 2 mg/kg corp, cu excepţia giardiazei, unde eficacitatea terapeutică intervine de la doze de circa 4 mg/kg greutate corporală.

Dr. bioch. Cristina Mateescu CS.II.
Şef colectiv CD apiterapie, membră în Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia