De ce nu se privatizează spitalele?

(25 februarie 2008)
Unul din punctele cele mai reformiste din programul acestui mandat al ministrului sănătăţii era privatizarea spitalelor: păstrarea sub controlul statului a unui minim de unităţi, în special a spitalelor de urgenţă şi vinderea celorlalte către investitori privaţi care vin cu fonduri şi programe de dezvoltare. Există deja în România sisteme de privatizare verificate din care unele s-ar preta la sistemul sanitar. De ce nu se întâmplă nimic din toate acestea?
Oare sănătatea este un domeniu mai sensibil şi mai strategic şi atunci statul se gândeşte să-l aibă el în grijă la fel cum face cu alte sectoare, de exemplu sectorul agro-alimentar sau energetic? Nu credem că asta e soluţia pentru că în România se moare la fel atât de boli şi cât şi de foame sau frig.

Poate că sectorul de sănătate publică este atât de profitabil pentru stat (cca 5 miliarde de euro) încât constituie o resursă decisivă la buget şi nu poate fi lăsat din mână (aşa cum a lăsat din mână sectorul energetic al ţării, care este pe jumătate vândut)?
Iarăşi nu credem acest lucru pentru că mai nou oamenii dau mai mulţi bani pe factura de gaze şi lumină decât plătesc contribuţia la fondul de sănătate. Plus că banii pentru medicamente se duc oricum în reţelele farmaceutice private.


Poate fi considerată unitatea spitalieră un obiectiv mai greu de manageriat din lipsă de manageri calificaţi şi cu experienţă? Totuşi în ultima perioadă au fost numiţi sute de manageri de spital. Credem că măcar crearea unei alternative ar fi fost benefică: de exemplu, din cele câteva spitale oncologice de stat măcar unul să se fi privatizat. De ce nu avem nici măcar o privatizare pilot la un spital fost de stat?

De fapt, analizând relaţia contractuală a spitalelor de stat cu Casele de Asigurări de Sănătate, prin care spitalele primesc fonduri de la Case pe baza punctajelor acumulate în urma activităţii medicale efectuate (normate şi verificate de către plătitor), s-ar chema că în fond ele funcţionează după un sistem concurenţial, aşa cum se întâmplă în sectorul privat. Adică un spital care are activitate mai multă şi mai complexă primeşte bani mai mulţi şi se va dezvolta pe această bază economică, la fel ca orice întreprindere privată. În plus, un spital privat în care mulţi bolnavi se fac bine într-un timp scurt se cheamă că este eficient, este competitiv şi poate să acceadă inclusiv la fonduri structurale sau alte surse nerambursabile ocazionate de intrarea României în Uniune.
Din punct de vedere economic, întârzierea privatizării spitalelor face să se piardă fonduri care ar fi intrat în ţară în contul sectorului privat de sănătate care din păcate practic nu există (cu doar 5%).
Călin Mărcuşanu