Utilizarea mierii şi a celorlalte produse ale stupului în tratamentul unor afecţiuni digestive nu este o noutate. La baza acestei utilizări stau proprietăţile lor anti-inflamatoare, analgezice, imunogene şi antioxidante. La nivel intestinal, mierea manifestă o uşoară acţiune laxativă determinată de prezenţa în compoziţia sa a unei cantităţi importante de fructoză. De fapt acest monozaharid manifestă o puternică presiune osmotică care atrage apa la nivel intestinal facilitând astfel evacuarea materiilor fecale. Acest efect este întărit de polen, care oferă rezultate remarcabile evitându-se astfel recurgerea la laxative, iritante pentru peretele intestinal şi producând în general obişnuiţă. Prezenţa în compoziţia peretelui său celular a unor compuşi de tip celulozic, celulozopectic şi hemiceluloze – compoziţie tipică fibrelor vegetale - este o explicaţie al rolului său de reglare a tranzitului intestinal. Constipaţia poate fi deasemenea ameliorată prin consumul unui amestec de polen, căpăcele de ceară şi miere de cimbru. Polenul poate fi recomandat în tratamentul enterocolitelor, a flatulenţei (balonărilor intestinale), a diverticulitelor şi a diferitelor forme de colite, între care şi colita amoebiană. Acesta se comportă ca un veritabil eubiotic intestinal, deci un reglator al funcţiei intestinale, intervenind eficient – ca un paradox - şi în vindecarea diareelor cronice. Polenul este uşor asimilat la nivel intestinal (mai ales dacă se reuşeşte îndepărtarea exinei). Aminoacizii esenţiali şi cei parţial-esenţiali trec uşor bariera digestivă. Acest lucru este foarte important în cazul afecţiunilor hepatice şi în carenţele enzimatice intestinale grave, condiţii în care alte proteine alimentare sunt cel mai adeseori greu de absorbit.
Studiile au arătat că polenul conţine un factor antibiotic activ faţă de Salmonella şi unele tulpini de colibacil. Nu este nimic surprinzător întrucât se ştie că polenul recoltat de albine este prelucrat cu secreţiile salivare ale acestora, secreţii ce conţin enzima glucozoxidaza, ce conferă proprietăţi antibacteriene şi mierii de albine. La nivel clinic, observaţiile au arătat cu precizie că efectul reglator asupra funcţiei intestinale poate fi atribuit polenului.
Propolisul prezintă puternice efecte antiseptice în cazul unor parazitoze produse de viemi solitari (Taenia). La aplicarea sub diferite forme farmaceutice – unguente, supozitoare – propolisul accelerează procesul de cicatrizare a fistulelor rectale, a hemoroizilor sau înleziunile apărute în cazuri de rectocolite hemoragice.
La nivel gastric, mierea manifestă un efect protector asupra peretelui stomacal – datorită pH-ului său mai ridicat.
Poate că cele mai interesante rezultate în cazul afecţiunilor gastrice sunt oferite din nou de propolis. Studii recente au demonstrat eficacitatea acestui produs natural în tratamentul ulcerului produs de Helicobacter pylori, efect ce se bazează pe acţiunea sa antimicrobiană, mai corect spus, acţiunea unor compuşi din compoziţia sa, respectiv artepillina C şi diterpenoidul clerodanului – specifici propolisului brazilian obţinut de la speciile de Baccharis, Eucalyptus şi Araucaria, dar şi a quercetinei – flavonoid specific propolisului recoltat din zonele cu climat temperat. Acţiunea de protecţie asupra mucoasei gastrice şi duodenale este şi o proprietate a polenului (respectiv a păsturii) – ce conţine pigmenţi flavonoizi şi carotenoizi. Un caz special de acţiune în cazul prezenţei lui Helicobacter pylori, este cel al mierii de Manuka – miere specifică Noii Zeelande obţinută de la specia Leptospermun, cum atestă studiile efectuate de dr. Peter Molan. Principalul rol al acestor produse este acela de diminuare a senzaţiei dureroase şi de stimulare a cicatrizării.
Dr.bioch. Cristina Mateescu CS.II.
Şef colectiv CD apiterapie
Membră în Comisia Permanentă de Apiterapie a Apimondia,tel:021.232.50.60
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu