Epilepsia

Epilepsia este o boală care poate afecta orice vârstă . Totuşi incidenţa bolii cunoaşte două vârfuri – la copil şi la vârstnic.

Crizele epileptice pot fi expresia hiperexcitabilităţii unui grup de neuroni la nivelul scoarţei cerebrale (focar epileptic) iar semnele clinice ale crizei sunt clar legate de localizarea focarului.

Cauzele care pot conduce la recurenţa crizelor epileptice de o manieră cronică pot fi prezente de la naştere sau pot apărea oricând pe parcursul vieţii. Poate fi vorba despre tulburări de dezvoltare ale creierului, de suferinţa la naştere sau de evenimente ce survin mai târziu in timpul vieţii cum ar fi consecinţe ale traumatismelor craniene, tumori sau accidente vasculare cerebrale.
Leziunile care pot provoca crize epileptice sunt situate la nivelul scoartei cerebrale şi nu în alte locaţii ale sistemului nervos.

Pentru în medie o treime din cazuri, factorii genetici stau la baza sindromului epileptic de care suferă.
In aceste condiţii debutul crizelor se situează de obicei sub vârsta de 18 ani, imagistica cerebrală nu găseşte leziuni responsabile pentru crize şi uneori alţi membri ai familiei au suferit şi ei crize pe parcursul vietii fără ca această condiţie să fie considerată obligatorie. Numim această forma de epilepsie, idiopatică. Cele mai frecvente forme de epilepsie idiopatică sunt epilepsia cu crize de tip absenta a copilului de virsta şcolară care debuteaza în jurul vârstei de 7-8 ani şi epilepsia mioclonică juvenilă care debutează la adolescenţă.

Celelalte tipuri de epilepsii produse de cauze dobândite în cursul vieţii le numim secundare sau simptomatice şi în funcţie de tipul leziunii cerebrale care le produce pot evolua mai sever sau mai blând. Uneori debutul unor crize epileptice poate fi semnul unei tumori cerebrale in evoluţie şi numai intervenţia chirurgicală poate opri evoluţia şi odată cu aceasta ameliorarea crizelor.

Diagnosticul bolii dar mai ales conducerea tratamentului şi aprecierea prognosticului ţine de experienţa neurologului. In ţările dezvoltate în care medicina se practică pe domenii “înguste” o supraspecialitate numită epileptologie se ocupă de destinele bolnavilor cu aceasta boală.
Două investigaţii sunt esenţiale. Electroencefalograma evaluează activitatea electrică a scoarţei cerebrale adică a focarelor epileptice. Prezenţa modificărilor epileptiforme atestă diagnosticul de epilepsie dar absenţa lor nu îl infirmă.
Rezonanţa magnetică cerebrală de rezoluţie înaltă (peste 1 T) urmăreşte identificarea leziunii răspunzătoare de crize.
Investigaţii mai speciale sunt necesare dacă pacientul este recomandat pentru intervenţie operatorie.


Nu există un tratament care să vindece boala dar medicatia antiepileptica luată constant poate să oprească recurenţa crizelor. Uneori medicamentele au şi efecte adverse şi o noua suferinţă se adaugă.
In România sunt 4-500 000 de bolnavi dintre care doar 200 000 primesc tratament regulat şi vin la control medical periodic. Uneori pacienţii refuză accesul la tratament pentru că nu-şi acceptă diagnosticul şi fac asta de teama izolării sociale şi a prejudecăţilor celorlalţi.
Cea mai adâncă suferinţă a bolnavilor este mai ales legată de reacţia celor din jur, de respingerea socială, de nesiguranţa legată de posibila recurenţa a crizelor şi situaţiile în care acestea se produc. Foarte puţini din semenii noştri ştiu să se poarte cu astfel de bolnavi şi să-i ajute eficient să depaşească crizele. Majoritatea se simt stânjeniţi când survin crize şi pur şi simplu îi evită.
Pentru o atitudine corectă, umană, pentru destigmatizarea acestor bolnavi Societatea de Neurologie din România a lansat campania “la fel ca noi” susţinând un efort de informare şi intelegere a bolii şi consecinţelor ei. Un site cu informaţii despre campanie care găzduieşte şi un forum pentru pacienţi este deja activ la adresa: www.lafelcanoi.ro

Dr. Mîndruţă Ioana –Spitalul Universitar
Asistent universitar, medic primar neurologie, doctor în ştiinţe medicale, competenţă electrofiziologie