Abordarea terapeutică a cancerului de sân

La ora actuală există diferite modalităţi de abordare terapeutică a cancerului de sân, în funcţie de tipul tumorii, stadiul bolii şi în egală măsură şi de alţi parametri: hormonodependenţa tumorii, markeri genetici, vârsta pacientei, markeri de proliferare tumorală. În cele mai multe cazuri sunt utilizate succesiv mai multe metode. Unele dintre ele se adresează direct tumorii, precum metodele locale (chirurgia şi radioterapia), altele sunt metode de tratament sistemic: chimioterapia, hormonoterapia, tratamentul cu herceptin (HER-2). Acestea se folosesc pentru a localiza boala şi a opri răspândirea ei în organism. Desigur că fiecare metodă de tratament este asociată cu avantaje şi dezavantaje. Tratamentul chirurgical
Abordarea terapeutică a cancerului de sân localizat debutează în mod obişnuit prin eliminarea chirurgicală a masei tumorale. Procedura chirurgicală poate fi tumorectomia sau mastectomia. Tumorectomia, care reprezintă chirurgia conservatoare, elimină masele tumorale canceroase şi o mică parte de ţesut ce înconjoară aceste mase. Ea se mai numeşte şi mastectomie parţială. Mastectomia corespunde ablaţiei complete a sânului precum şi a ganglionilor limfatici auxiliari ( ganglionii axilei). Alegerea metodei chirurgicale este condiţionată de numeroşi factori caracteristici tumorii- talie, amplasament, riscul unei recidive. Mai nou, în locul disecţiei ganglionilor axilari se procedează la biopsia ganglionului sentinelă, pentru a elimina efectul secundar, pe termen lung, de apariţie a limfedemului braţului.Radioterapia
Metoda utilizează raze X de înaltă energie pentru distrugerea celulelor canceroase. Ea urmează de obicei actul chirurgical în vederea distrugerii tuturor celulelor ce pot rămâne după rezecţia tumorală, eliminând asfel riscul recidivei(reapariţia cancerului). Dacă talia tumorii este mare, este recomandată şi radioterapie pre-operatorie, cu scopul reducerii masei tumorale, localizării bolii şi derularea în siguranţă a ablaţiei tumorale. Tipul curent de radioterapie este radioterapia externă, aplicată în serii de 5 sedinţe săptămânal pe o perioadă de 3-6 săptămâni. Ca regulă generală, fiecare sedinţă durează câteva minute.Radioterapia internă sau curiterapia se bazează pe distrugerea celulelor tumorale prin introducerea de mici pastile radioactive în sân, aproape de tumorile maligne. Efectele negative ale radioterapiei includ fenomene locale ( înroşire, arsură) dar şi generale (oboseală, anemie).Chimioterapia
Este o modalitate de tratament a cancerului prin utilizarea medicamentelor ce distrug celulele canceroase. Ea se aplică frecvent după ablaţia tumorii, în vederea limitării propagării celulelor reziduale şi reducerii riscului de recidivă. Poate fi aplicată şi pre-operator, similar radioterapiei, pentru a reduce masa tumorală şi a facilita actul chirurgical. Există o gamă diversă de produse chimioterapeutice şi scheme variate de combinare a acestora în funcţie de stadiul bolii şi tipul tumorii. Tratamentele sunt ciclice pe o perioadă de 3-6 luni.Datorită răspândirii în tot organismul, ele afectează şi celulele sănătoase şi determină numeroase fenomene secundare: oboseală, vomă, dureri musculare şi articulare, diaree, căderea părului, risc de infecţie, probleme temporare ale memoriei, afectarea fertilităţii. Efectele pot fi temporare sau de scurtă durată.Hormonoterapia
Reprezintă modalitatea de tratament cu ajutorul unor medicamente care interferă cu mecanismele de acţiune ale hormonilor estrogeni. Ea se administrează , în general, după ablaţia chirurgicală, radio sau chimioterapie cu scopul de a opri dezvoltarea tumorilor maligne cu receptori estrogenici pozitivi (+). Se urmăreşte în egală măsură reducerea riscului de recidivă. Există 3 opţiuni pentru hormonoterapie: tratamentul cu antiestrogeni , cu inhibitori de aromatază şi supresia ovariană.
Antiestrogenii( tamoxifen, raloxifen, fulvestrant) se ataşează la receptorii de estrogeni împiedicând astfel estrogenul să se fixeze pe aceştia şi să favorizeze creşterea celulelor tumorale. Producţia de estrogeni depinde de prezenţa aromatazei în organism. Inhibitorii de aromatază (anastrozol, letrozol, exemestan) inhibă enzima numită aromatază reducând astfel estrogenul periferic. Supresia ovariană (chirurgicală sau chimică) elimină principala sursă de estrogen din organism.O nouă abordare terapeutică în cancerul de sân, care încurajează prin creşterea speranţei de viaţă, este tratamentul denumit biologic, respectiv tratamentul cu Herceptin.
Perspectiva terapeuticii cancerului de sân este legată de abordarea unui nou concept privind intervenţia la nivel informaţional ereditar şi anume cel epigenetic. Acesta implică noi molecule cu rol important în controlul funcţiei genelor critice în cancerogeneză. Modificările epigenetice fie că au loc la nivelul ADN ( metilarea resturilor de citidină) sau la nivelul proteinelor histonice şi nonhistonice care compactează această macromoleculă în cromozomi, sunt realizate de enzime endogene, cum ar fi histon deacetilaze, histon demetilaze, ADN metiltransferaze. Noile medicamente ce privesc terapiile epigenetice sunt în curs de evaluare, ele acţionând prin ţintirea şi inhibarea acestor efectori enzimatici. Rolul lor nu este cel de distrugere a celulelor canceroase, ci acela de reprogramare a fenotipului celular neoplazic prin restabilirea expresiei genelor tumor supresor. Procesul nu este mutagen, el este reversibil şi poate avea alternative de ţintire prin factori ambientali precum dieta şi stilul de viaţă.Rezultatele benefice, fără efecte secundare, obţinute în studiile realizate în laboratoare prestigioase din lume au demonstrat deja eficienţa crescută concomitent cu toxicitatea lor scăzută.



Dr. Eugen Tanase - medic primar Obstetrica-ginecologie, dr. in stiinte medicale

Modalităţi de tratament pentru cancerul de sân

În cazul în care cancerul este depistat în timp util, prin analizespecifice şi diagnosticul este confirmat prin intermediul puncţiei biopsie, cancerul de sân poate fi vindecat urmând un tratament adecvat. De aceea este foarte important să se efectueze periodic analizespecifice (în special după vârsta de 40 de ani) cât şi autoexaminarea lunară.
La momentul prezentării la medic cu buletinul anatomo-patologic care confirmă cancerul de sân pacienta trebuie evaluată pentru a stabili gradul de evoluţie(stadierea bolii).

Evaluarea pacientei

Stadierea se face cu ajutorul mijloacelor imagistice, unul dintre ele fiind mamografia.
Alte metode complementare pentru stabilirea evoluţiei cancerului sunt: scintigrama osoasă (se realizează cu ajutorul unor izotopi radioactivi care se fixează în oase şi semnalează eventuale leziuni provocate de metastaze) şi radiografia pulmonară.
Este foarte important ca tumora sa fie identificată în stadiu incipient, astfel şansele de vindecare cresc considerabil!


Modalităţi de tratament

După stabilirea exactă a localizării cancerului se pot preciza modalităţile de tratament. Acestea trebuie să ţină cont de vârsta pacientei, istoricul bolilor din trecut şi a celor de care suferă, precum şi de gradul de dezvoltare al cancerului.
În stadiul incipient (gradul I şi II) se poate interveni chirurgical. Această intervenţie presupune excizarea ţesutului afectat, în limite de siguranţă oncologică (1-2 cm în jurul tumorii).
Intervenţia chirurgicală în stadiul I nu presupune neapărat mastectomia radicală
(extirparea întregului san).
Pentru a stabili cât mai exact posibilităţile de recidivă şi stadiul cancerului, se excizează şi 10-12 ganglioni axilari. Aceştia sunt supuşi testelor de laborator, pentru a stabili dacă au fost invadaţi sau nu de cancer. În funcţie de numărul ganglionilor afectaţi se poate stabili gradul de invazivitate al cancerului. În cazul în care aceştia nu au fost afectaţi, practic, pacienta nu prezintă risc de recidivă.
În stadiul II se recomandă radioterapie post-operator. În cazul identificării genei HER2/neu, pacienta prezintă un risc de recidivă crescut, caz în care se recomandă post-operator radioterapie şi chiar 4-6 cure de chimioterapie. Hormonoterapia poate suplini chimioterapia în cazul anumitor paciente, cura având o durată de minimum 5 ani.
În proportie de 99% acest tratament este eficient şi stopează cancerul. Totuşi, unele paciente pot dezvolta după o anumită perioadă de timp cancer în alte zone, datorită proprietăţilor specifice ale celulelor canceroase de a migra spre alte organe.
În stadiile III şi IV se utilizează terapii complexe. Aceste stadii presupun ca tumora să fi depăşit organul (stadiul III), sau chiar metastaze la distanţă (stadiul IV).
Se recomandă chimioterapie, completată de radioterapie şi hormonoterapie. După stoparea evoluţiei tumorii se intervine chirugical pentru îndepărtarea ţesutului afectat.
Hormonoterapia este un adjuvant important în cazul pacientelor care prezintă risc de recidivă crescut, indiferent de stadiul cancerului mamar. Rezultatele hormonoterapiei sunt sensibil apropiate de cele obţinute prin chimioterapie, efectele adverse fiind mult mai reduse.
Aceste modalităţi de tratament se realizează cu ajutorul unor echipe medicale interdisciplinare, formate din: oncolog, chirurg şi radioterapeut.

Dr. Florin Bacanu - Medic primar oncolog

Urticaria cronică o maladie neglijabilă .... Sau nu?

Privită sub aspectul tabloului clinic, urticaria cronică pare o boală superficială, uşor de recunoscut prin simptomatologia sa simplă şi foarte caracteristică: papule eritematoase pruriginoase tranzitorii, dar cu recurenţă zilnică sau la interval de câteva zile, pe o perioadă de cel puţin 6 săptămâni.
De asemenea, boala nu pune în pericol viaţa pacienţilor, cu excepţia cazurilor rare în care este însoţită de forme severe de angioedem. Implicaţiile urticariei cronice se extind însă mult peste această aparentă superficialitate.
Pentru medic, o problemă majoră o reprezintă identificarea factorilor etiologici.
Ghidurile diagnostice în urticarie agreează astăzi în unanimitate faptul că alergia IgE mediată este rareori elementul cauzal. Alergia alimentară, în particular, poate fi exclusă dacă simptomele apar la mai mult de 1-2 ore de la administrarea alimentului suspectat.
Prin contrast, dovezi substanţiale arată că până la 50% dintre pacienţi prezintă autoanticorpi îndreptaţi împotriva receptorului pt IgE (FcεRI) sau a IgE de pe suprafaţa mastocitului şi bazofilului, care pot declanşa eliberarea de histamină din aceste celule. Urticaria autoimună se caracterizează printr-o evoluţie severă, prelungită, şi un răspuns dificil la tratament.
Unii dintre pacienţii cu urticarie asociază tiroidita autoimună cu titruri crescute de anticorpi antitireoglobulină şi/sau anticorpi antimicrozomali. Tratamentul disfuncţiei tiroidiene la pacienţii cu hipo/hipertiroidism se poate însoţi cu o ameliorare a simptomelor urticariene.
Infecţiile cronice reprezintă un factor etiologic controversat. Explicaţia patogenetică a corelaţiei dintre infecţie şi urticarie constă în abilitatea unor factori inflamatori activaţi în cursul infecţiei (componenta C5a a complementului, citochine şi chemokine) de a degranula mastocitul cutanat într-o manieră IgE independentă.
Investigaţii direcţionate pentru identificarea unor infecţii bacteriene (sinuzită, infecţii dentare sau urinare cronice etc), virale (hepatită cronică virală, virus Epstein-Barr) sunt recomandate doar la pacienţii cu forme severe şi prelungite de boală, în absenţa altor factori declanşatori.
Privită prin ochii pacienţilor, urticaria este o boală cu impact profund asupra calităţii vieţii. Pacienţii cu urticarie cronică experimentează acelaşi grad de afectare emoţională şi sentiment de izolare socială ca şi pacienţii cu cardiopatie ischemică în aşteptarea unui triplu by-pass coronarian. Ca urmare, peste 75% dintre pacienţi se confruntă cu o alterare moderat-severă a calităţii vieţii la nivel fizic şi socioemoţional. Explicaţia constă în asocierea pruritului - unul dintre simptomele cu pragul de toleranţă cel mai scăzut - cu afectarea pielii – organ cu rol major în viaţa relaţională. Pruritul cauzează tulburări cantitative şi calitative ale somnului, dar şi iritabilitate, anxietate şi capacitate redusă de atenţie şi concentrare (la care contribuie şi somnolenţa diurnă, combinaţie a efectului bolii cu efectele secundare ale antihistaminicelor). În consecinţă, urticaria creează un handicap în desfăşurarea activităţilor profesionale, dar şi a celor sociale şi familiale. Implicarea în viaţa socială este afectată şi ca urmare a efectului desfigurant al bolii, cu impact major asupra imaginii personale, precum şi ca urmare a restricţiilor alimentare (de multe ori autoimpuse şi nejustificate) şi a imposibilităţii expunerii la anumite medii. Puţin surprinzător, pacienţii cu urticarie cronică prezintă frecvent un grad crescut de anxietate şi depresie.
Aspectele prezentate mai sus subliniază caracterul şi implicaţiile clinice complexe ale urticariei. Întrucât, chiar şi în cazul unor posibilităţi extinse de investigare, identificarea unui factor cauzal eliminabil este foarte rară, o altă problemă cu importanţă egală atât pentru pacienţi cât şi pentru doctor este reprezentată de terapia urticariei cronice.

Dr. Diana S. Church,
Medic specialist în alergologie şi imunologie clinică
Visiting Fellow of the Medical School, University of Southampton, UK

Despre epilepsie

Epilepsia este o boală recunoscută de multe sute de ani. Timp îndelungat oamenii au crezut că aceşti bolnavi sunt posedaţi şi i-au tratat cu suspiciune. Acum o sută de ani erau închişi în spitale de nebuni, deoarece se credea că epilepsia este contagioasa. Chiar şi astăzi stigma încă există în unele ţări (în Romania de exemplu) din cauza cunoştinţelor extrem de reduse despre boală, despre cauzele şi manifestările ei şi pentru că oamenii se tem în general de tot ceea ce nu înţeleg.

Bolnavii cu epilepsie nu sunt nici agresivi, nici contagioşi, nici posedaţi. Sunt oameni obişnuiţi, la fel ca toţi ceilalţi. Epilepsia poate să apară la orice vârstă, la orice vârstă, la bărbaţi sau femei din orice clasă socială sau naţionalitate. În lume există 50 de milioane bolnavi de epilepsie, aproximativ de două ori şi jumătate cât populaţia Romaniei, iar incidenţa (cazurile nou-apărute în fiecare an) este de 44 cazuri la fiecare 100.000 de oameni.

Oricine poate face o criză epileptică într-un anumit moment în viaţă. Fiecare dintre noi are un «prag de crize» propriu, adică un anumit nivel de activitate necesar pentru a produce o criză. La cei mai mulţi dintre noi acest prag este ridicat, dar un stimul puternic, cum ar fi de exemplu o lovitură puternică la cap, poate provoca criza epileptică. La unele persoane însă acest prag este foarte scăzut, permiţând crizelor să apară «din senin». Cauzele epilepsiei sunt multiple şi diferă în funcţie de vârstă. Dacă în copilărie infecţiile sau problemele apărute la naştere sunt cele mai frecvente cauze de producere a epilepsiei, la vârstnici cauzele sunt de cu totul de altă natură (tumori cerebrale, accidente vasculare cerebrale).

În prezent, datorită descoperirilor ştiinţifice din ultimele decenii, se înţelege mult mai mult despre cum funcţionează creierul nostru, iar medicamentele care controlează crizele epileptice au mecanisme de acţiune mai ţintite şi cu mai puţine consecinţe negative. Astăzi, prin găsirea unei scheme optime de tratament, 7 din 10 pacienţi cu epilepsie se pot elibera complet de crize şi se pot bucura de o viaţă normală, ca a fiecăruia.

Pentru a afla şi înţelege mai multe despre epilepsie şi, mai ales, pentru a distruge falsele mituri despre aceşti bolnavi, Societatea de Neurologie din România a lansat campania de informare La fel ca noi, despre care puteţi afla mai multe informaţii vizitând site-ul www.lafelcanoi.ro

Pentru că aceşti bolnavi sunt oameni obişnuiţi, la fel ca tine, ca mine, ca noi toţi.

www.lafelcanoi.ro

Antihistaminicele în tratamentul urticariei cronice

Evidenţierea unui factor etiologic eliminabil în urticaria cronică este rară şi, de aceea, terapiile curente au ca scop ameliorarea simptomelor sau combaterea procesului patogenetic.
Întrucât, indiferent de etiologie, histamina este un mediator esenţial în toate formele de urticarie cronică, antihistaminicele (AH1) reprezintă prima linie de terapie.
Ghidurile terapeutice moderne în urticarie favorizează utilizarea AH1 de generaţia a doua, care au eficienţă crescută, mai puţine efecte nervos-centrale şi administrare mai facilă comparativ cu AH1 de generaţia întâi.
De asemenea, la pacienţii cu răspuns redus la doze uzuale, ghidurile recomandă creşterea de până la 4 ori a dozei de AH1,.deoarece, datorită structurii pielii, histamina difuzează foarte puţin de la locul eliberării, atingând concentraţii crescute, mult mai mari decât în ţesuturile mucoase. Ca urmare, contracararea efectelor histaminei în piele necesită AH1 potente în doze crescute.
Ţinând cont de numărul crescând de AH1 de generaţia a doua, compararea efectului lor clinic este importantă pentru alegerea variantei terapeutice optime. Eficacitatea AH1 depinde în parte de afinitatea de legare de receptorul H1 (RH1). Această caracteristică se determină numai în vitro şi nu poate fi considerată un indicator surogat al efectului clinic al AH1.
Un efect antihistaminic potent în vivo necesită, în plus, o distribuţie rapidă, în concentraţie suficient de mare şi remanentă a AH1 în ţesuturi, pentru o perioadă cât mai îndelungată.
Ca urmare, evaluarea precisă a activităţii antihistaminice în vivo necesită integrarea afinităţii pentru RH1 cu caracteristicile farmacocinetice care determină disponibilitatea AH1 de a se lega de RH1 în vivo.
Ocuparea RH1 (OR) este un concept modern care integrează afinitatea pentru RH1 cu concentraţia plasmatică a AH1 la diferite momente după administrare (aceasta fiind un indicator relativ fidel al absorbţiei, distribuţiei şi eliminării unui AH1).
OR este un bun predictor al activităţii antihistaminice în vivo, facilitând evaluarea şi compararea efectului diverselor AH1.
La 4 ore de la administrare, fexofenadina şi levocetirizina au un grad superior de OR (respectiv 95% şi 90%) faţă de desloratadină (71%) şi asemănător cu inhibarea efectului cutanat al histaminei la 4 ore: 100% pentru fexofenadină şi levocetirizină şi 55% pentru desloratadină.
Similar, OR la 24 de ore de către levocetirizină (55%), desloratadină (41%) şi fexofenadină (12%) se potriveşte cu inhibarea de către aceste AH1 a reacţiei induse de histamină la 24 de ore.
Recent, aceste rezultate pe modele de urticarie au fost confirmate în 2 studii clinice care compară efectul levocetirizinei şi al desloratadinei la pacienţi cu urticarie cronică.
Primul studiu a arătat o diferenţă semnificativă în favoarea levocetirizinei în ceea ce priveşte ameliorarea pruritului şi a scorului general al simptomelor în urticaria cronică uşoară.
Al doilea studiu efectuat în urticaria cronică severă a arătat superioritatea levocetirizinei în reducerea simptomelor cutanate, atât la evaluarea medicului cât şi a pacienţilor, şi ameliorarea importantă a calităţii vieţii la un număr mult mai mare de pacienţi. Interesant este că acest studiu a arătat, în cazul levocetirizinei, o corelaţie clară între succesul tratamentului şi reducerea somnolenţei diurne, chiar şi în cazul administrării de doze de până la de 4 ori mai mari decât cele convenţionale.
În concluzie, AH1 de generaţia a doua reprezintă prima linie terapeutică în urticarie. Ameliorarea efectelor AH1 se poate realiza prin creşterea dozelor la până de 4 ori doza convenţională. Antihistaminicele de generaţia a doua diferă ca intensitate a efectului clinic, în special în urticaria severă. Levocetirizina are eficacitate dovedită mai mare decât desloratadina atât în tratamentul urticariei cronice uşoare cât şi al celei moderat-severe.



Dr. Diana S. Church
Medic specialist alergologie şi imunologie clinică
Visiting Fellow of the Medical School, University of Southampton, UK

Vederea dublă la vârsta copilăriei

Vederea dublă sau, în termeni medicali, diplopia, este consecinţa pierderii paralelismului axelor vizuale ale celor doi ochi, fenomen posibil în circumstanţe extrem de variate. Prin pierderea paralelismului axelor vizuale, imaginile furnizate centrului vizual occipital de către cei doi ochi nu se mai suprapun conform corespondenţei retiniene fiziologice şi apare un decalaj, care va fi perceput sub forma a două imagini distincte, mai mult sau mai puţin distantaţe. Lucru extrem de prompt sesizat de adulţi, diplopia la copil are anumite particularităţi legate de plasticitatea circuitelor de transmisie neuronală incomplet dezvoltate până în jurul vârstei de 7 ani.
Adeseori părinţii sau medicul pediatru sesizează de la naştere o deviere a globilor oculari, de cele mai multe ori de tip strabism convergent. În aceste cazuri fie că este vorba de vicii de refracţie mari, fie că este vorba de paralizii oculomotorii congenitale, ca urmare a unei suferinţe fetale intrauterine sau în momentul naşterii. În aceste situaţii copilul nu va avea diplopie, întrucât creierul, fără o memorie anterioară comparativă, va integra informaţiile ce vin de la cei doi ochi într-o imagine satisfăcătoare, chiar dacă nu se respectă corespondenţa retiniană fiziologică.
La un copil dezvoltat normal sub toate aspectele, inclusiv ocular, se poate observa după vârsta de 3 ani, apariţia devierii unuia dintre ochi către interior mai frecvent, în special în perioadele de oboseală. Deşi sesizabilă această lipsă de paralelism al ochilor nu se soldează cu vedere dublă, întrucât este vorba de strabisme acomodative, a căror ameliorare se obţine prin prescrierea şi portul unei corecţii optice corespunzătoare, iar în cazurile care o impun prin intervenţie chirurgicală.
Deviaţii convergente ale ochilor se constată la copiii cu probleme neurologice, de tipul hidrocefaliei şi/sau tumorilor de fosă craniană posterioară, apărute după vârsta de 3-4 ani, ca urmare a paraliziilor uni sau bilaterale de nervi cranieni oculomotori sau prin afectarea centrilor supranucleari de coordonare a vederii binoculare. Copiii nu sesizează vederea dublă decât pentru o scurtă perioadă, după care prin plasticitatea circuitelor neuronale se acomodează la deviaţie şi adoptă rotiri compensatorii ale capului sau gâtului în direcţia în care se ameliorează diplopia. Astfel putem sesiza poziţii vicioase ale capului şi gâtului copilului, şi mai puţin devierea ochilor, care redevine evidentă prin abordarea unei poziţii drepte.
După traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene se pot diagnostica paralizii oculomtorii şi apariţia vederii duble la copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani, care până la momentul accidentului nu aveau probleme de ortopozitie a globilor oculari. Din fericire diplopia în aceste cazuri este de scurtă durată, odată cu recuperarea neurologică posttraumatică copilul revenind la o poziţie normală a celor doi ochi.
Dezvoltarea unei tumori în interiorul orbitei determină o deviere lent progresivă a globului ocular în direcţie opusă localizării procesului patologic. În această circumstanţă copilul, cu vârsta de cel puţin 7 ani, sesizează vedere dublă, în funcţie de ritmul în care s-a dezvoltat leziunea ocupatoare de spaţiu şi de prezenţa sau absenţa ptozei pleoapei superioare. Pleoapa superioară căzută va anula perceperea diplopiei chiar dacă deviaţia este semnificativă, ochiul sănătos rămânând singurul care să privească şi să realizeze orientarea în spaţiu.
Observându-ne la timp copiii îi putem ajuta să privească cu amandoi ochii în mod armonios tot ce ne înconjoară, evitând reprosurile sau frustrările de mai târziu.

LIGIA ONISIM
Medic primar oftalmolog
Doctor in stiinte medicale
Spitalul Clinic de Urgenta “Bagdasar-Arseni”
Bucuresti

Cele mai sănătoase şi comode lentile de contact - lentilele de contact de unică folosinţă -

Deşi lentilele de contact moi de unică folosinţă nu au început să fie folosite decât la sfârşitul anilor ’90, au existat dintotdeauna încercări ale cercetătorilor de a crea lentila de contact cea mai confortabilă, cea mai comodă, cea mai igienică şi cea mai sănătoasă din punct de vedere ocular.
Prescriptorii de astăzi au la îndemână o gamă variată de lentile de contact moi de unică folosinţă deoarece nu s-a descoperit încă acel material biologic universal pentru fabricarea lentilelor. Varietatea de parametri, design, tehnologii satisface majoritatea nevoilor purtătorilor, fiecare individ având nevoie de o prescripţie personalizată, care să acopere atât nevoia sa de corecţie cât şi cerinţele sale legate de anatomia oculară, stilul de viaţă şi condiţiile de muncă.
Lentilele de contact de unică folosinţă reprezintă o categorie aparte de mijloace de corecţie. Beneficiile majore ale lentilelor de unică folosinţă constau, pe de o parte, în eliminarea riscului de iritaţii oculare, neexistând suficient timp pentru depunerile de proteine şi calciu, pe de altă parte vizează persoanele care nu doresc să aibă grija întreţinerii lentilelor sau care sunt alergice la componente din soluţiile de întreţinere. Sunt indicate şi la persoanele cu alergii sezoniere, timpul de purtare al unei perechi fiind de maxim 12 ore după care se aruncă şi se elimină riscul de încărcare a suprafeţei cu diverşi alergeni care să inducă simptomatologia specifică.
Asociaţia Americană de Optometrie estimează că, în lume, există peste 77 milioane de purtători de lentile de contact, din care 80% utilizeaza lentile moi din hidrogel şi 30% dintre aceştia utilizează lentile de contact de unică folosinţă.

Cui se adresează lentilele de contact de unică folosinţă?
Tuturor celor care au nevoie de corecţie şi optează pentru lentilele de contact!
Şi în special persoanelor cu un stil de viaţă activ, persoane dinamice care apreciază comoditatea şi confortul, nu doresc să se complice cu întreţinerea lentilelor de contact, apoi celor cu alergii sezoniere şi sensibile la anumite ingrediente din soluţiile de întreţinere şi bineînţeles tuturor celor care apreciază libertatea şi flexibilitatea pe care le oferă lentilele de contact de unică folosinţă.

Lentilele de unică folosinţă şi sportul
Specialiştii oftalmologi trebuie să recomande un mijloc de corecţie optică personalizat, fiecarui sportiv în parte, în funcţie de sportul practicat şi corecţia necesară.
Mijloacele de corecţie a viciilor de refracţie pot avea un impact profund asupra performanţelor sportivilor. Nu e acelaşi lucru dacă un jucător de tenis de exemplu, anticipează mingea trimisă de adversar dar nu o poate vedea clar. În acelaşi caz, e un lucru total diferit dacă un jucător de tenis poartă ochelari pe parcursul meciului, sau daca foloseşte lentile de contact. La fel se întâmplă şi cu sporturile de iarnă.
Multi sportivi entuziaşti sunt mai încântaţi să folosească lentile de contact în locul ochelarilor, chiar şi numai pe perioada practicării diferitelor activitati sportive, cazuri în care lentilele de contact de unică folosinţă sunt cele mai potrivite.
Se ştie că nu este recomandată purtarea lentilelor de contact la înot, pentru că pe de o parte există riscul pierderii acestora în apă, pe de altă parte clorul şi microorganismele din apă se pot depune pe lentile, crescând riscul de infecţii şi iritaţii oculare.
Cei care practică înotul de performanţă, surf, sau alte sporturi de apă nu trebuie să mai poarte grija ochelarilor. Lentilele de contact de unică folosinţă ar fi varianta de compromis în acest caz, în mod obligatoriu împreună cu ochelarii de înot, perechea respectivă de lentile urmând a se arunca imediat după ieşirea din apă.

Lentilele de unică folosinţă şi călătoriile
Lentilele de unică folosinţă sunt recomandate chiar şi purtătorilor uzuali de lentile de contact de înlocuire frecventă la 2 sau 4 săptămâni. De ce? Pentru că în cazul călătoriilor, excursiilor, vacanţelor este extrem de convenabilă utilizarea lentilelor de contact de unică folosinţă. Nu necesită transportul de soluţie de întreţinere, riscul pierderii lentilelor de contact în apă etc. este irelevant în condiţiile existenţei unor perechi noi, sterile de lentile şi nu în ultimul rând eliminăm riscurile de iritaţii şi infecţii oculare în condiţii de praf, umiditate crescută sau la plaja cu nisip.
Indiferent de activitatea sa, purtătorul de lentile de contact trebuie să utilizeze lentilele la îndrumarea unui specialist oftalmolog şi trebuie să respecte modul de purtare şi măsurile de igienă recomandate.


Beneficiile lentilelor de unică folosinþă oferă o vedere impecabil de clară în orice condiţii şi confort deosebit la purtare indiferent de activitatea purtătorului oferă un câmp vizual lărgit, nelimitat de braţele ramei nu alunecă de pe nas, nu se aburesc şi nu se pătează precum ochelarii
pot îmbunătăţi capacitatea de a aprecia corect distanţa şi viteza obiectelor sau a persoanelor (la sport, la condus pe timp de noapte) pot fi purtate uşor cu diverşi ochelari de protecţie (înot, ski, ochelari de soare) se elimină riscul vătămarii datorate ruperii ramei sau spargerii lentilelor de ochelari

Lentilele de unică folosinţă SofLens® daily disposable de la Bausch & Lomb satisfac toate cerinţele purtătorilor şi în plus acuitatea vizuală este mult îmbunătăţită prin tehnologia avansată a designului asferic ce ajută la reducerea aberaţiilor sferice, rezultând o vedere impecabilă chiar şi în condiţii de lumină difuză. Acum sunt disponibile şi lentilele SofLens® daily disposable Toric pentru corecţia astigmatismului.

Indiferent dacă purtătorul doreşte să poarte lentilele în fiecare zi, câteva zile pe săptămână sau ocazional la activităţi sportive, în concediu, la evenimente sau ocazii speciale, lentilele SofLens® Daily Disposable sunt soluţia ideală pentru confort, stil de viaţă activ şi sănătate oculară.

Autor: dr. Ionuţ Costache, consultant profesional Bausch & Lomb Vision Care
www.bausch.ro

Glaucom cu unghi deschis, o boală înşelătoare?

Înaintarea în vârstă implică apariţia unor afecţiuni oculare, printre care şi glaucomul. Hipermetropia, dar mai ales antecedentele genetice sporesc riscul apariţiei bolii.
Coexistenţa unor boli generale, precum ateroscleroza, diabetul, tulburările neurovegetative determină o evoluţie mai rapidă şi mai gravă a glaucomului.
Simptomele bolii pot fi nespecifice, respectiv pacientul să nu-şi poată da seama de boală. Pot apărea dureri de cap, schimbarea frecventă a ochelarilor, oboseală oculară.
Consultul oftalmologic poate constata prezenţa semnului cel mai cunoscut al glaucomului: creşterea tensiunii intraoculare. Valorile normale ale acesteia la adult sunt de 16 (+/- 2,5) mm. După vârsta de 40 ani, tendinţa tensiunii este de creştere cu 1 mm pe decada de vârstă .
Determinarea acesteia se face cu diferite tipuri de aparate, cel mai performant fiind tonometrul Goldmann.
Tensiunea intraoculară crescută presează pe nervul optic, fibrele acestuia fiind distruse ireversibil, cu consecinţa firească, orbirea. Bineînţeles, fenomenul se întâmplă în mai mulţi ani, în funcţie de mărimea tensiunii intraoculare şi de rezistenţa nervului optic la traumatismul tensional.
Constatarea unei tensiuni oculare crescute impune anumite investigaţii, care au drept scop:
- certificarea diagnosticului de glaucom,
- stabilirea stadiului acestuia.
Certificarea diagnosticului este necesară deoarece o tensiune oculară crescută nu semnifică obligatoriu boala, existând şi ceea ce se numeşte sindromul de hipertensiune intraoculară.
Sindromul constă în prezenţa unor valori tensionale crescute, dar fără afectarea ochiului. Diferenţierea este obligatorie, pentru că în absenţa glaucomului nu se impune tratament.
Diagnosticul pozitiv al sindromului se face prin testele de glaucom, care, bineînţeles, sunt negative.
Prezenţa unor valori tensionale crescute, fără alte semne de glaucom, implică oricum controale periodice, deoarece sindromul poate evolua spre glaucom.


Şi reversul este valabil: absenţa unei tensiuni oculare normale nu înseamnă că totul este în regulă. Există pacienţi în astfel de situaţii, deloc plăcute, când tensiunea oculară este normală, dar cu semne grave de glaucom.
Certificarea diagnosticului de glaucom cu unghi deschis şi stabilirea stadiului afecţiunii se realizează printr-o serie de investigaţii.
Cele mai importante investigaţii sunt: determinarea câmpului vizual, tomografia nervului optic, HRT, OCT, măsurarea grosimii corneei, fotografierea papilei nervului optic.
Examenul câmpului vizual este o modalitate neinvazivă de evaluare a funcţiei nervului optic, în principal afectat de boală, şi se face cu un aparat electronic standardizat. Pacientul este aşezat într-o încăpere în semiîntuneric, la un aparat ca o cupolă, care proiectează diferite spoturi de lumină din zone absolute întâmplătoare ale acesteia. Pacientul priveşte într-un punct fix, astfel încât punctele vizuale respective sunt fără a ne îndrepta privirea spre ele.
În glaucom există o reducere a numărului de puncte văzute de pacient, fapt ce denotă afectarea nervului optic.
Tomografia nervului optic ( GDx) evaluează starea anatomică a nervului optic şi a retinei din jurul acesteia. Valori mai mari de 50 de unităţi sunt considerate patologice. Din păcate, în România aparatul este disponibil în puţine locuri.
HRT şi OCT sunt alte investigaţii care evaluează nervul optic şi retina din jurul acestuia.
De subliniat, că diagnosticul nu se bazează în totalitate pe examenele de mai sus, experienţa medicului fiind de neînlocuit. În acest context şi având în vedere costurile mari ale aparaturii menţionate, fiecare medic are experienţă cu unul sau mai multe echipamente.
Măsurarea grosimii corneei este utilă, deoarece cu cât grosimea este mai mică cu atât tratamentul trebuie să fie mai agresiv.
Fotografierea capului nervului optic este o examinare foarte valoroasă, ea demonstrând evoluţia situaţiei nervului optic.
Tratamentul glaucomului cu unghi deschis este iniţial medicamentos, dar poate fi completat cu laser sau chirurgie, după cum evoluează boala.
Medicamentele actuale sunt foarte eficace, dar fiecare medic va încerca să evalueze răspunsul bolii la tratament. În România există produse de cea mai bună calitate. Niciodată nu ştim dinainte care va fi alegerea finală în privinţa medicaţiei, fiind necesară proba terapeutică. Medicul are nevoie de timp pentru această evaluare, motiv pentru care, de la diagnosticare până la stabilirea tratamentului, poate dura un timp, de obicei mai multe luni, chiar un an.
Investigaţiile sunt obligatorii pentru stabilirea eficacităţii terapiei şi acestea trebuie repetate la 6-12 luni. În situaţia ineficienţei tratamentului medicamentos, laserul este un adjuvant valabil. Tratamentul chirurgical este indicat, de obicei, când tensiunea oculară sau boala sunt necontrolate prin mijloacele menţionate mai sus.

Conf. Dr. Mircea Filip
Medic Primar Oftalmolog
Doctor în ştiinţe medicale
www.drfilip.ro

Centrul Medical FOCUS - o noua alternativa la standarde europene pentru servicii medicale complete

Cum a prins contur ideea acestui nou şi modern centru medical?
Activitatea Centrului Medical Focus a început de fapt în urmă cu 5 ani, prin prestarea de servicii de laborator (Focus Lab Plus). Evoluţia ascendentă-valorică şi ca volum de investigaţii a condus, în timp, la oportunitatea desfaşurării în paralel de activităţi clinice. Aşa a apărut Centrul Medical Focus. Fideli acestui mod de a gândi, ne-am propus şi am realizat completarea serviciilor medicale, oferindu-le pacienţilor noştri cel mai modern şi complet centru de imagistică medicală, Centrul Imagistic Focus.

Ce aduceţi nou pe piaţa medicală şi în folosul pacienţilor?
Practic, Centrul Medical Focus oferă întreaga gamă de specialităţi medicale în ambulator şi efectuează toate investigaţiile biologice şi de imagistică care susţin aceste specialităţi.
Un mare avantaj al nostru este că aparatura pe care o utilizăm este nouă şi de ultimă generaţie, pentru toate specialităţile. Parte din aparatura imagistică este sub mentenanţa on-line a producătorului. În acest context aplicăm şi noţiunea de telemedicină, fiind în măsură să consultăm second-opinion, în timp real, pentru cazuri deosebite la centrele de prestigiu din ţară şi din lume, cu care colaborăm.

Cum aţi ales locaţia, de ce în estul capitalei?
Demersul nostru de a înfiinţa această clinică răspunde pe de o parte lipsei în zona în care ne aflăm a unui aşezământ medical similar, deci venim în întâmpinarea
nevoilor populaţiei iar pe de altă parte urmăreşte scăderea presiunii, în măsura posibilităţilor noastre, asupra instituţiilor medico-sanitare aflate în contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu care de altfel şi noi colaborăm în unele domenii de activitate. În plus, unicitatea unor investigaţii şi dotări medicale, fac din centrul nostru o atracţie pentru locuitorii întregii capitale şi a zonelor limitrofe. Putem spune, lărgind puţin cadrul, că suntem amplasaţi chiar în estul ţării, în imediata apropiere aflându-se Autogara Obor, cap de linie pentru cursele de persoane din cele mai importante zone din estul României. Am creat astfel tuturor accesul extrem de facil la servicii medicale moderne.


Aţi dezvoltat programe de abonament sau de fidelizare a pacienţilor?

Ne-am propus dacă putem spune aşa, să “umanizăm” odată în plus relaţia cetăţeanului cu prestatorul de servicii medicale prin creşterea adresabilităţii, a respectului reciproc cât şi prin înaltul nivel şi promptitudinea prestaţiei medicale. Mai mult, în contextul provocărilor resimţite de sănătatea publică la nivel mondial şi naţional, clinica noastră oferă gratuit în perioada 10 mai – 10 iulie consultaţii de medicină generală pentru adulţi şi copii, acesta fiind doar primul pas spre stabilirea unei legături instituţionale pe termen lung între noi şi cetăţean, printr-un sistem atractiv de abonamente.

Interviu cu domnul Dr. Mihai Rosu, director medical al Centrului Medical Focus

Cine numeşte lupi la stână ? Cine elaborează metodologiile … de exceptare de răspundere ?

Puţini manageri de spital numiţi în primul val de Nicolăescu, în urmă cu aproximativ 3 ani au rezistat pe post. Unii au fost îndepărtaţi după stagii scurte, fiind găsiţi cu nereguli strigătoare la cer, alţii au fost schimbaţi cu mare greutate, cu contestaţii şi chiar cu procese în instanţă. Avuseseră toţi înainte de numire de luat un concurs cinstit pentru ocuparea fotoliilor respective, după ce mai înainte urmaseră nişte cursuri nu uşoare de management medical.
Acum, noul ministru al Sănătăţii face acelaşi lucru ca şi cel dinaintea sa : schimbă directorii de spitale. Cum poate fi explicată această lipsă de performanţă managerială care motivează demiterile în masă?
Nu ar trebui destituiţi întâi/şi aceia care au numit în aceste cazuri lupi paznici la stână ? Dacă un manager este demis pentru că a administrat catastrofal un spital, responsabilitatea numirii a 431 de astfel de manageri cui aparţine ? Nu cumva ar trebui trase la răspundere acele comisii care au validat numirile ? Sau aceleaşi comisii îi contestă acum pe conducătorii înscăunaţi tot de ei ? Si asta după ce criterii ? Cât de corectă şi de serioasă este această Metodologie de calcul al indicatorilor de performanţă ai managementului spitalului, dacă tot ea defineşte situaţii atât de puerile în care un manager poate fi evita evaluarea ? Astfel, conform acestei metodologii, sunt exceptaţi de la evaluare manageri care:

- au fost numiţi cu caracter interimar ;
- nu au condus spitalul o perioadă de min. 6 luni în anul 2008 ;
- se află în litigiu cu Ministerul Sănătăţii;
- se află în incapacitate temporară de muncă ;
- şi-au prezentat demisia în perioada de evaluare.

În România, lucru ştiut şi vechi, orice manager (dacă are un minim simţ de prevedere…) până trece iureşul se poate interna şi la ospiciu dacă vrea sau, în orice caz, îşi confecţionează lesne un statut care să-l încadreze în oricare 4 din cele 5 variante (legale) prin care va eluda răspunderea legală ! Aşa sunt făcute la noi legile şi …metodologiile !

Rezultatul este incontestabil, se poate constata din raportul ministrului, conform acestei Metodologii au scăpat de evaluare aproape de două ori mai mulţi manageri decât au picat-o !

Călin Mărcuşanu

O abordare ayurvedică a diabetului zaharat

Diabetul zaharat reprezintă una din tarele societăţii moderne, având o răspândire globală şi fiind recunoscut drept una dintre cele mai comune boli cronice din lume. Hormonul-cheie în dezvoltarea acestei afecţiuni este insulina, produsă de pancreas şi responsabilă de metabolizarea glucozei. Când cantitatea de insulină din organism nu este suficientă, glucoza se acumulează în sânge şi, la valori crescute, se elimină prin urină.
Pe termen lung, diabetul generează complicaţii grave precum coma diabetică, atacul vascular cerebral, insuficienţa renală, neuropatii, cataractă, cetoacidoză, hipertensiune, impotenţă, infecţii ale pielii.
Medicamentele hipoglicemiante şi insulina controlează nivelul de glucoză din sânge, dar nu pot trata efectiv boala.

Descrierea ayurvedică a afecţiunii
Conform scrierilor vedice tradiţionale, diabetul face parte din categoria Prameha - boli care se manifestă prin urinări frecvente. El este descris ca o afecţiune de tip Kapha (una dintre cele trei doshe, având la bază elementele apă şi pământ), în cadrul căreia slăbirea focului digestiv - Agni - dă tendinţa către o glicemie crescută. În general, persoanele la care predomină dosha Kapha au o înclinaţie spre sedentarism, un metabolism încetinit al grăsimilor, edeme şi obezitate şi implicit sunt predispuse la diabet.

Cauze şi simptome
Ayurveda acceptă drept cauză existenţa factorilor ereditari, dar în primul rând insistă pe stilul de viaţă necorespunzător: la nivel fizic, excesele alimentare, în special cele de dulciuri şi alimente conţinând carbohidraţi, iar la nivel psihic, prezenţa unor emoţii precum îngrijorarea, anxietatea, durerea, stresul.
Alţi factori care sunt menţionaţi ca favorizând apariţia bolii sunt:
- munca intelectuală, comparativ cu cea fizică,
- disconfortul financiar,
- somnul în timpul zilei,
- consumul de lactate, carne, mâncăruri grele.
Printre cele mai frecvente simptome ale diabetului zaharat se numără: senzaţie crescută de foame şi sete, variaţii de greutate, lentoare, oboseală permanentă, apetit sexual scăzut, vindecare încetinită a rănilor, urinări frecvente, uscăciunea gâtului.

Profilaxie şi tratament
După cum v-aţi familiarizat deja, abordarea ayurvedică în tratamentul unei boli implică, pe lângă recomandări fitoterapeutice, şi modificări ale dietei şi stilului de viaţă. Mai ales în cazul unui diabet incipient, este bine ca pacientul să-şi controleze nivelul glicemiei prin dietă şi fitoterapie.

Dietoterapie
Ca reguli de bază, trebuie eliminate zaharurile şi limitat consumul de proteine, pentru că pot afecta funcţionarea rinichilor, dar şi de grăsimi, pentru că deficitul de enzime digestive îngreunează metabolizarea acestora la pacienţii diabetici.
Se recomandă dieta pacificatoare pentru dosha Kapha:
- Laptele trebuie să fie degresat, fiert şi cald şi nu se va consuma împreună cu alte alimente la aceeaşi masă, în special cu alimente acre sau sărate; în timpul fierberii laptelui i se pot adăuga cardamom, scorţişoară, turmeric, puţin piper sau ghimbir.
- Fructele recomandate sunt cele uşoare: mere, prune etc.; se vor evita fructele grele sau acre, cum sunt portocalele, bananele, ananasul, smochinele, curmale, avocado, nucile de cocos şi pepenii.
- Nu se recomandă îndulcitori şi alimente dulci; excepţie face mierea, care este excelentă pentru reducerea Kapha.
- Toate legumele boabe sunt recomandate cu excepţia soia.
- Trebuie redus consumul de fructe oleaginoase (nuci, alune, migdale, fistic, seminţe etc.) şi de grăsimi, mai ales animale.
- Toate cerealele sunt recomandate, în special hrişca, orzul, secara şi meiul. Grâul şi orezul se vor consuma în cantităţi moderate.
- Toate condimentele sunt recomandate (în special coriandru, cardamom, schinduf) cu excepţia sării.
- Toate legumele sunt recomandate, cu câteva excepţii: roşii, castraveţi, cartofi dulci şi dovlecei. Legumele trebuie consumate atât proaspete, în salate sau ca atare, cât şi gătite.
Remedii care pot fi preparate în casă
- schinduf 100g + turmeric (curcuma) 50g + piper alb 50g se macină şi se amestecă până se obţine o pulbere omogenă; se ia câte 1 linguriţă de 2 ori pe zi.
- sucuri naturale de ţelină, de pătrunjel, la care se adaugă cantităţi mai mici de morcov/sfeclă roşie (pentru că au conţinut mare de zahăr)
- o linguriţă de miere de 3 ori pe zi, după mesele principale.
- consum zilnic de ceapă şi usturoi, legume cu proprietăţi hipoglicemiante şi hipocolesterolemiante dovedite.
Fitoterapie
Ca linii ayurvedice de tratament sunt indicate două categorii de plante:
- cele cu proprietăţi hipoglicemiante:
· Shilajit - o răşină din Munţii Himalaya care conţine 85 de minerale în formă ionică, aminoacizi, fosfolipide, enzime, fitohormoni, substanţe antibiotice şi antifungice naturale. Are proprietăţi revitalizante, afrodisiac, hematinice, tonice pentru sistemul nervos adaptogene, stimulatoare al metabolismului celular, antioxidante, detoxifiante, antiacide, diuretice, hipoglicemiante; trebuie administrat încontinuu bolnavilor diabetici, pentru că previne apariţia neuropatiilor.
· Karela - castravete amar sau Momordica charantia, care conţine alcaloizi (chinină) glicozide (momordicină), peptide cu moleculă asemănătoare insulinei, vitamine (A, B2, PP, C), minerale (calciu, fosfor, fier, potasiu, cupru), aminoacizi, substanţe grase şi care este un stimulator natural al secreţiei de insulină endogenă, un reglator al funcţiei pancreatice şi al metabolismului glucidelor, cu proprietăţi carminative, diuretice, aperitive, digestive, uşor laxative, antihelmintice, hipolipemiante, detoxifiante.
- cele care refac sistemul de producere al insulinei, încercând astfel să remedieze cauza bolii:
· Triphala - o combinaţie ayurvedică tradiţională de 3 fructe, cu acţiune detoxifiantă, digestivă, antioxidantă, stimulatoare a metabolismului general (prin creşterea absorbţiei nutrienţilor la nivelul mucoasei intestinale), tonică hepatic, hipolipemiantă etc.
· Guduchi sau Tinospora cordifolia cu proprietăţi imunomodulatoare, revitalizante, aperitive, digestive, carminative, antiemetice, antidiareice, antihelmintice, antipiretice, tonice cerebrale, detoxifiante, afrodisiace. Reechilibrează Agni - focul digestiv, crescând totodată capacitatea organismului de a se proteja de germenii patogeni.

Stil de viaţă
Activitatea fizică este foarte importantă în programul de zi cu zi al bolnavului diabetic. Unul dintre cele mai bune exerciţii în acest sens este mersul pe bicicletă, chiar şi medicinală, sau orice altă mişcare ce solicită muşchii abdominali. După efectuarea exerciţiilor nu se bea apă.
Trebuie evitat somnul în timpul zilei şi este total contraindicat somnul imediat după masă.
Trezirea trebuie să se facă zilnic în jurul orei 6 dimineaţa.
Ca frecvenţă şi consistenţă a meselor, pe parcursul unei zile, sunt recomandate două mese solide şi două lichide.

Panchakarma - proceduri ayurvedice de detoxifiere
Dintre procedurile de detoxifiere recomandate în cazul pacienţilor diabetici pot fi amintite:
- masajul cu pulberi de plante (Triphala);
- producerea sudoraţiei prin introducerea într-o saună medicinală specială;
- Shirodhara: constă în aplicarea de ulei medicinal cald, lapte, decoct de plante, în fir subţire pe frunte şi scalp, de la o anumită înălţime, cu un anumit ritm, timp de 30-45minute;
- Shirobasti:constă în aplicarea unei gen de cataplasmă cu ulei pe suprafaţa scalpului.


Farm. Irina Lupaşcu
0728.290.242

Obezitatea şi boala artrozică, relaţii complexe

Există teorii conform cărora, dereglarea homeostaziei lipidice este unul dintre mecanismele care conduc la artroză. Artroza este considerată a fi o suferinţă în care aspectul patologic central este reprezentat de distrucţia cartilajului articular. Întrucât conceptul a evoluat, osteoartrita este considerată astăzi drept o boală care poate afecta întreaga articulaţie (osul, muşchii, ligamentele şi sinoviala). Deşi etiologia artrozei nu este stabilită, sunt binecunoscuţi principalii factori de risc, care includ factori mecanici, biochimici şi genetici. Printre aceştia, obezitatea este considerată, fără îndoială, un factor de risc important. Efectul de supraîncărcare a cartilajului articular poate explica riscul crescut de artroză, cel puţin de gonartroză, la populaţia supraponderală.
Asocierea pozitivă stabilită între supraponderalitate sau obezitate şi artroză poate fi observată nu doar la nivelul articulaţiilor genunchilor, ci şi la nivelul articulaţiilor care nu poartă/suportă greutatea corpului, precum mâinile. Aceste aspecte privitoare la implicarea articulaţiilor sugerează că distrucţia articulară poate fi cauzată de factori sistemici, precum factorii adipozici, aşa-numitele adipokine, care oferă o legătură metabolică între obezitate şi artroză. Ţesutul adipos, considerat tradiţional a fi un depozit pasiv de energie, este astăzi considerat a fi un adevărat organ endocrin, care eliberează un număr mare de factori, incluzând citokine şi adipokine. Date recente întăresc ipoteza că artroza este o disfuncţionalitate sistemică, în care dereglarea homeostaziei lipidelor poate fi unul dintre mecanismele fiziopatologice care conduc spre artroză.
Alături de artroză, obezitatea se asociază adesea şi cu bolile vasculare. Schimbările de la nivel microvascular, care afectează predominant circulaţia venoasă, reprezintă evenimentele incipiente petrecute la nivelul osului subcondral în contextul artrozei.
Deşi este evident faptul că elementele mecanice conduc la distrucţia articulară la persoanele supraponderale, artroza nu este considerată o boală doar a cartilajului articular, ci o suferinţă sistemică în care factorii circulanţi aflaţi în legătura cu metabolismul modificat al lipidelor, dar şi al glucidelor, cum se întâmplă în diabetul zaharat, pot explica diversitatea modificărilor fiziopatologice găsite în artroza generalizată.
Atenţia faţă de importanţa obezităţii şi urgenţa acţiunilor de combatere sunt date de creşterea îngrijorătoare a numărului persoanelor care prezintă exces ponderal, indiferent de vârstă. Trebuie să ne concentrăm asupra efectelor pe care obezitatea le are asupra suferinţelor care prezintă morbiditate şi mortalitate crescute, precum boala coronariană cardiacă, accidentul vascular ischemic, diabetul zaharat tip II şi cancerul.
Adesea, şi efectul obezităţii asupra artrozei, a durerilor de spate şi asupra altor probleme musculoscheletale sunt subapreciate. Deşi obezitatea este recunoscută a contribui la instalarea artrozei, totuşi, potenţialele beneficii ale menţinerii unei greutăţi corporale ideale asupra stării de sănătate musculoscheletală sunt insuficient cunoscute.
Obezitatea reprezintă o problemă majoră în Europa, dat fiind faptul că aici se regăseşte cel mai ridicat indice al masei corporale dintre toate regiunile supravegheate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Principalele cauze ale acestei creşteri le reprezintă dietele nesănătoase şi inactivitatea fizică.
Obezitatea este un factor de risc major al apariţiei, progresiei şi efectelor artrozei. Gonartroza are cea mai mare contribuţie în cadrul bolii artrozice.
Obezitatea mai reprezintă şi un factor de risc al apariţiei coxartrozei, diagnosticată adesea simptomatic şi nu datorită modificărilor radiologice. Interesant este şi faptul că există o slabă asociere şi între obezitate şi artroză localizată la nivelul articulaţiilor mâinii.

Dr. Georgiana Ozana Tache, medic primar recuperare medicală

Prevenirea bolilor parazitare cu ajutorul naturii

În ciuda terapiilor din ce în ce mai sofisticate, viermii paraziţi s-au adaptat şi au devenit rezistenţi la medicamente. Este necesară de aceea o înnoire permanentă a arsenalului terapeutic.
Tocmai din acest motiv este util să utilizăm şi tratamentele naturale. Printre cele mai cunoscute plante cu efect antihelmitic sunt: ceapa, usturoiul, prazul, cimbrul.
Prazul conţine o mulţime de vitamine: A, B1, B2, B6, B9, E şi C, precum şi minerale: fier, calciu, potasiu, fosfor, magneziu şi zinc. Prazul stimulează apetitul, descongestionează sistemul respirator şi tonifică sistemul nervos. În afecţiunile renale, hepatice şi cistite se recomandă decoctul de praz, iar în bronşite sau angine siropul de praz.
Cimbrul, datorită timolului din uleiul volatil de cimbru (Thymus Vulgaris), poate fi folosit ca antiseptic intestinal, antihelmintic, precum şi ca expectorant, carminativ.
Helminon (comprimate) conţine: extract selecţionat de praz (Allium porrum); săruri de Ca, Mg şi K şi ulei volatil de cimbru (Thymi vulgaris aetheroleum). Este un produs bogat în săruri minerale, vitamine, ulei volatil, proteine şi hidraţi de carbon cu proprietăţi antihelmintice (pentru combaterea în special a oxiurilor şi ascarizilor), uşor laxative, antiseptice, de calmare a stărilor iritative ale tractului digestiv, diuretice, de detoxifiere a organismului. Se asigură suplimentarea dietei prin aportul de substanţe bioactive necesare pentru eliminarea viermilor intestinali, pentru ameliorarea simptomelor neplăcute în stările iritative ale tractului digestiv (colon iritabil), pentru eliminarea toxinelor din organism. În concluzie, tratamentele naturale constituie un plus în ceea ce priveşte eliminarea viermilor intestinali.


Drd. Chim. Raiciu Anca Daniela
Director Marketing HOFIGAL EXPORT-IMPORT

Antihistaminicele în tratamentul urticariei cronice

Evidenţierea unui factor etiologic eliminabil în urticaria cronică este rară şi, de aceea, terapiile curente au ca scop ameliorarea simptomelor sau combaterea procesului patogenetic.
Întrucât, indiferent de etiologie, histamina este un mediator esenţial în toate formele de urticarie cronică, antihistaminicele (AH1) reprezintă prima linie de terapie.
Ghidurile terapeutice moderne în urticarie favorizează utilizarea AH1 de generaţia a doua, care au eficienţă crescută, mai puţine efecte nervos-centrale şi administrare mai facilă comparativ cu AH1 de generaţia întâi.
De asemenea, la pacienţii cu răspuns redus la doze uzuale, ghidurile recomandă creşterea de până la 4 ori a dozei de AH1,.deoarece, datorită structurii pielii, histamina difuzează foarte puţin de la locul eliberării, atingând concentraţii crescute, mult mai mari decât în ţesuturile mucoase. Ca urmare, contracararea efectelor histaminei în piele necesită AH1 potente în doze crescute.
Ţinând cont de numărul crescând de AH1 de generaţia a doua, compararea efectului lor clinic este importantă pentru alegerea variantei terapeutice optime. Eficacitatea AH1 depinde în parte de afinitatea de legare de receptorul H1 (RH1). Această caracteristică se determină numai în vitro şi nu poate fi considerată un indicator surogat al efectului clinic al AH1.
Un efect antihistaminic potent în vivo necesită, în plus, o distribuţie rapidă, în concentraţie suficient de mare şi remanentă a AH1 în ţesuturi, pentru o perioadă cât mai îndelungată.
Ca urmare, evaluarea precisă a activităţii antihistaminice în vivo necesită integrarea afinităţii pentru RH1 cu caracteristicile farmacocinetice care determină disponibilitatea AH1 de a se lega de RH1 în vivo.
Ocuparea RH1 (OR) este un concept modern care integrează afinitatea pentru RH1 cu concentraţia plasmatică a AH1 la diferite momente după administrare (aceasta fiind un indicator relativ fidel al absorbţiei, distribuţiei şi eliminării unui AH1).
OR este un bun predictor al activităţii antihistaminice în vivo, facilitând evaluarea şi compararea efectului diverselor AH1.
La 4 ore de la administrare, fexofenadina şi levocetirizina au un grad superior de OR (respectiv 95% şi 90%) faţă de desloratadină (71%) şi asemănător cu inhibarea efectului cutanat al histaminei la 4 ore: 100% pentru fexofenadină şi levocetirizină şi 55% pentru desloratadină.
Similar, OR la 24 de ore de către levocetirizină (55%), desloratadină (41%) şi fexofenadină (12%) se potriveşte cu inhibarea de către aceste AH1 a reacţiei induse de histamină la 24 de ore.
Recent, aceste rezultate pe modele de urticarie au fost confirmate în 2 studii clinice care compară efectul levocetirizinei şi al desloratadinei la pacienţi cu urticarie cronică.
Primul studiu a arătat o diferenţă semnificativă în favoarea levocetirizinei în ceea ce priveşte ameliorarea pruritului şi a scorului general al simptomelor în urticaria cronică uşoară.
Al doilea studiu efectuat în urticaria cronică severă a arătat superioritatea levocetirizinei în reducerea simptomelor cutanate, atât la evaluarea medicului cât şi a pacienţilor, şi ameliorarea importantă a calităţii vieţii la un număr mult mai mare de pacienţi. Interesant este că acest studiu a arătat, în cazul levocetirizinei, o corelaţie clară între succesul tratamentului şi reducerea somnolenţei diurne, chiar şi în cazul administrării de doze de până la de 4 ori mai mari decât cele convenţionale.
În concluzie, AH1 de generaţia a doua reprezintă prima linie terapeutică în urticarie. Ameliorarea efectelor AH1 se poate realiza prin creşterea dozelor la până de 4 ori doza convenţională. Antihistaminicele de generaţia a doua diferă ca intensitate a efectului clinic, în special în urticaria severă. Levocetirizina are eficacitate dovedită mai mare decât desloratadina atât în tratamentul urticariei cronice uşoare cât şi al celei moderat-severe.

Dr. Diana S. Church

Medic specialist alergologie şi imunologie clinică

Urticaria cronică o maladie neglijabilă .... Sau nu?

Privită sub aspectul tabloului clinic, urticaria cronică pare o boală superficială, uşor de recunoscut prin simptomatologia sa simplă şi foarte caracteristică: papule eritematoase pruriginoase tranzitorii, dar cu recurenţă zilnică sau la interval de câteva zile, pe o perioadă de cel puţin 6 săptămâni.
De asemenea, boala nu pune în pericol viaţa pacienţilor, cu excepţia cazurilor rare în care este însoţită de forme severe de angioedem. Implicaţiile urticariei cronice se extind însă mult peste această aparentă superficialitate.
Pentru medic, o problemă majoră o reprezintă identificarea factorilor etiologici.
Ghidurile diagnostice în urticarie agreează astăzi în unanimitate faptul că alergia IgE mediată este rareori elementul cauzal. Alergia alimentară, în particular, poate fi exclusă dacă simptomele apar la mai mult de 1-2 ore de la administrarea alimentului suspectat.
Prin contrast, dovezi substanţiale arată că până la 50% dintre pacienţi prezintă autoanticorpi îndreptaţi împotriva receptorului pt IgE (FcεRI) sau a IgE de pe suprafaţa mastocitului şi bazofilului, care pot declanşa eliberarea de histamină din aceste celule. Urticaria autoimună se caracterizează printr-o evoluţie severă, prelungită, şi un răspuns dificil la tratament.
Unii dintre pacienţii cu urticarie asociază tiroidita autoimună cu titruri crescute de anticorpi antitireoglobulină şi/sau anticorpi antimicrozomali. Tratamentul disfuncţiei tiroidiene la pacienţii cu hipo/hipertiroidism se poate însoţi cu o ameliorare a simptomelor urticariene.
Infecţiile cronice reprezintă un factor etiologic controversat. Explicaţia patogenetică a corelaţiei dintre infecţie şi urticarie constă în abilitatea unor factori inflamatori activaţi în cursul infecţiei (componenta C5a a complementului, citochine şi chemokine) de a degranula mastocitul cutanat într-o manieră IgE independentă.
Investigaţii direcţionate pentru identificarea unor infecţii bacteriene (sinuzită, infecţii dentare sau urinare cronice etc), virale (hepatită cronică virală, virus Epstein-Barr) sunt recomandate doar la pacienţii cu forme severe şi prelungite de boală, în absenţa altor factori declanşatori.
Privită prin ochii pacienţilor, urticaria este o boală cu impact profund asupra calităţii vieţii. Pacienţii cu urticarie cronică experimentează acelaşi grad de afectare emoţională şi sentiment de izolare socială ca şi pacienţii cu cardiopatie ischemică în aşteptarea unui triplu by-pass coronarian. Ca urmare, peste 75% dintre pacienţi se confruntă cu o alterare moderat-severă a calităţii vieţii la nivel fizic şi socioemoţional. Explicaţia constă în asocierea pruritului - unul dintre simptomele cu pragul de toleranţă cel mai scăzut - cu afectarea pielii – organ cu rol major în viaţa relaţională. Pruritul cauzează tulburări cantitative şi calitative ale somnului, dar şi iritabilitate, anxietate şi capacitate redusă de atenţie şi concentrare (la care contribuie şi somnolenţa diurnă, combinaţie a efectului bolii cu efectele secundare ale antihistaminicelor). În consecinţă, urticaria creează un handicap în desfăşurarea activităţilor profesionale, dar şi a celor sociale şi familiale. Implicarea în viaţa socială este afectată şi ca urmare a efectului desfigurant al bolii, cu impact major asupra imaginii personale, precum şi ca urmare a restricţiilor alimentare (de multe ori autoimpuse şi nejustificate) şi a imposibilităţii expunerii la anumite medii. Puţin surprinzător, pacienţii cu urticarie cronică prezintă frecvent un grad crescut de anxietate şi depresie.
Aspectele prezentate mai sus subliniază caracterul şi implicaţiile clinice complexe ale urticariei. Întrucât, chiar şi în cazul unor posibilităţi extinse de investigare, identificarea unui factor cauzal eliminabil este foarte rară, o altă problemă cu importanţă egală atât pentru pacienţi cât şi pentru doctor este reprezentată de terapia urticariei cronice.

Dr. Diana S. Church,Medic specialist în alergologie şi imunologie

URTICARIA CRONICĂ O MALADIE NEGLIJABILĂ .... SAU NU?

Privită sub aspectul tabloului clinic, urticaria cronică pare o boală superficială, uşor de recunoscut prin simptomatologia sa simplă şi foarte caracteristică: papule eritematoase pruriginoase tranzitorii, dar cu recurenţă zilnică sau la interval de câteva zile, pe o perioadă de cel puţin 6 săptămâni.
De asemenea, boala nu pune în pericol viaţa pacienţilor, cu excepţia cazurilor rare în care este însoţită de forme severe de angioedem. Implicaţiile urticariei cronice se extind însă mult peste această aparentă superficialitate.
Pentru medic, o problemă majoră o reprezintă identificarea factorilor etiologici.
Ghidurile diagnostice în urticarie agreează astăzi în unanimitate faptul că alergia IgE mediată este rareori elementul cauzal. Alergia alimentară, în particular, poate fi exclusă dacă simptomele apar la mai mult de 1-2 ore de la administrarea alimentului suspectat.
Prin contrast, dovezi substanţiale arată că până la 50% dintre pacienţi prezintă autoanticorpi îndreptaţi împotriva receptorului pt IgE (FcεRI) sau a IgE de pe suprafaţa mastocitului şi bazofilului, care pot declanşa eliberarea de histamină din aceste celule. Urticaria autoimună se caracterizează printr-o evoluţie severă, prelungită, şi un răspuns dificil la tratament.
Unii dintre pacienţii cu urticarie asociază tiroidita autoimună cu titruri crescute de anticorpi antitireoglobulină şi/sau anticorpi antimicrozomali. Tratamentul disfuncţiei tiroidiene la pacienţii cu hipo/hipertiroidism se poate însoţi cu o ameliorare a simptomelor urticariene.
Infecţiile cronice reprezintă un factor etiologic controversat. Explicaţia patogenetică a corelaţiei dintre infecţie şi urticarie constă în abilitatea unor factori inflamatori activaţi în cursul infecţiei (componenta C5a a complementului, citochine şi chemokine) de a degranula mastocitul cutanat într-o manieră IgE independentă.
Investigaţii direcţionate pentru identificarea unor infecţii bacteriene (sinuzită, infecţii dentare sau urinare cronice etc), virale (hepatită cronică virală, virus Epstein-Barr) sunt recomandate doar la pacienţii cu forme severe şi prelungite de boală, în absenţa altor factori declanşatori.
Privită prin ochii pacienţilor, urticaria este o boală cu impact profund asupra calităţii vieţii. Pacienţii cu urticarie cronică experimentează acelaşi grad de afectare emoţională şi sentiment de izolare socială ca şi pacienţii cu cardiopatie ischemică în aşteptarea unui triplu by-pass coronarian. Ca urmare, peste 75% dintre pacienţi se confruntă cu o alterare moderat-severă a calităţii vieţii la nivel fizic şi socioemoţional. Explicaţia constă în asocierea pruritului - unul dintre simptomele cu pragul de toleranţă cel mai scăzut - cu afectarea pielii – organ cu rol major în viaţa relaţională. Pruritul cauzează tulburări cantitative şi calitative ale somnului, dar şi iritabilitate, anxietate şi capacitate redusă de atenţie şi concentrare (la care contribuie şi somnolenţa diurnă, combinaţie a efectului bolii cu efectele secundare ale antihistaminicelor). În consecinţă, urticaria creează un handicap în desfăşurarea activităţilor profesionale, dar şi a celor sociale şi familiale. Implicarea în viaţa socială este afectată şi ca urmare a efectului desfigurant al bolii, cu impact major asupra imaginii personale, precum şi ca urmare a restricţiilor alimentare (de multe ori autoimpuse şi nejustificate) şi a imposibilităţii expunerii la anumite medii. Puţin surprinzător, pacienţii cu urticarie cronică prezintă frecvent un grad crescut de anxietate şi depresie.
Aspectele prezentate mai sus subliniază caracterul şi implicaţiile clinice complexe ale urticariei. Întrucât, chiar şi în cazul unor posibilităţi extinse de investigare, identificarea unui factor cauzal eliminabil este foarte rară, o altă problemă cu importanţă egală atât pentru pacienţi cât şi pentru doctor este reprezentată de terapia urticariei cronice.

Dr. Diana S. Church,
Medic specialist în alergologie şi imunologie clinică

Diabetul zaharat asociat cu viruşii hepatici B şi C

Am ales această tema de studiu, de maximă actulitate medicală, datorită complexităţii sale patologice şi datorită numărului mare de pacienţi pe care i-am întâlnit în practica clinică. Studiul este efectuat pe un lot de 254 de pacienţi cu diabet zaharat asociat cu diferite afectări hepatice în cadrul Institutului Clinic Fundeni şi Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Prof. Dr. N. Paulescu” Bucureşti.

Hepatita virală
Hepatita cu virus C (56,3 %) are incidenţa cea mai mare. Într-un procent mai mic este prezentă hepatita cu virus B (31,2 %). Asocierea dintre diabet şi coinfecţia HVB+HVC este observată la 12,5 % din pacienţii luaţi în studiu.
În hepatita cronică cu virus C se constată modificări ale metabolismului glucozei, respectiv diabet zaharat sau scăderea toleranţei la glucoză, care de cele mai multe ori preced diagnosticul afecţiunii hepatice.
Vârsta înaintată, obezitatea, dislipidemia şi ereditatea diabetică sunt factori asociaţi pentru o incidenţă crescută a diabetului zaharat la pacienţii cu hepatită cronică C, alături de factorul viral.

Ciroza virală
Se remarcă o incidenţă crescută a virusului C (ciroză+HVC 72,8 %). Procente mai mici- ciroza cu HVB (18,2 %) şi ciroză asociată coinfecţiei HVB+HVC (9 %).
Majoritatea persoanelor infectate cu HVC dezvoltă infecţia cu HVC cronică, care se caracterizează prin prezenţa a HVC (ARN) în sânge şi o mare probabilitate de dezvoltare a bolii cronice de ficat, inclusiv ciroza hepatică şi cancerul hepatic.

Hepato-patologia de cauză virală ocupă locul fruntaş. Atât în cazul hepatitelor virale, cât şi în cirozele de etiologie virală, prezenţa virusului C asociat diabetului a fost notat în majoritatea cazurilor.
Importanţa analizelor de laborator care evidenţiază infecţia cronică cu HVB sau HVC, Ag HBs respectiv Anti HVC este dovedită.
Efectuarea testului specific de diagnostic al HVC cu depistarea de anticorpi ai virusului hepatitei virale C anti-HVC, constituie dovada prezenţei virusului HVC, şi este necesară pacienţilor cu diabet zaharat asociat cu patologii hepatice.
Un accent deosebit trebuie pus şi pe importanţa vaccinării împotriva hepatitei cu virus B. Vaccinarea este cea mai bună metodă de prevenţie pentru hepatita B. Vaccinarea de rutină împotriva hepatitei, a avut un impact semnificativ în reducerea numărului de cazuri noi de infecţie cu HVB pe an.
Depistarea precoce a afectărilor hepatice asociate diabetului zaharat alături de respectarea regimului alimentar şi tratamentului medicamentos recomandat de medicul curant este importantă în tratarea bolii.

Dr. Haris Cojocaru
Doctorand Specialitatea Gastroenterologie,
Institutul Clinic Fundeni, Bucureşti.

OYAMA AGARICUS – STUDII DE CAZ

In cadrul emisiunii Supravietuitorii, realizata de Irina Reisler, la postul Romantica, au fost urmarite cazurile unor pacienti care au dorit sa foloseasca suplimentul Oyama Agaricus-Bio Active MC, ca adjuvant in tratamentele clasice pe care le urmau. Saptaminal, o echipa de medici a testat starea de sanatate a pacientilor respectivi si a urmarit evolutia fiecarui organ in parte, cu ajutorul biorezonantei. Periodic, pacientii si-au facut si analize de singe, care au indicat o imbunatatire vizibila a starii de sanatate, in timpul si dupa administrarea suplimentului Bio Active MC.

1. Traian Simindon, 66 de ani, rinichiul sting atrofiat, aproape nefunctional, fara sanse de vindecare, cu tratament clasic.
Inainte de a incepe tratamentul cu Oyama Agaricus, Traian si-a facut o ecografie si analize ale singelui.
Dupa 10 zile de tratament, a repetat aceleasi investigatii. Schimbarea a fost uimitoare, atit pentru Traian, cit si pentru medicii care il ingrijesc de ani de zile ! Dupa 10 zile de tratament cu Oyama Agaricus-Bio Active MC , rinichiul atrofiat s-a marit in dimensiune cu 1 cm si a inceput sa-si reia functiile normale.
Repetarea analizelor de singe a confirmat ca starea sanatatii lui s-a imbunatatit considerabil. Creatinina a scazut de la 1.9 la 1.2, steatoza hepatica gradul III a coborat la gradul I, colesterolul a scazut de la 220 la 180, totul in doar 10 zile, luand cantitatea de supliment potrivita pentru inaltimea si greutatea dumnealui.

2. Camelia Serban, 40 de ani, accident cerebral vascular, cu pareza pe parte stinga. Instalarea menopauzei a fost un alt efect al accidentului cerebral vascular.
Dupa numai 7 zile de tratament cu Oyama Agaricus- Bio Active MC, starea de sanatate a Cameliei s-a imbunatatit considerabil, asa cum arata studiile comparative, facute pe baza investigatiilor cu biorezonanta (vezi foto):
a) Starea tiroidei s-a imbunatatit cu aproape 30 %.
b) Starea inimii s-a imbunatatit cu 50 %.
c) Starea ficatului s-a imbunatatit cu aproape 70 %.
d) Tranzitul intestinal s-a imbunatatit cu aproape 30 %.
e) Imunitatea a crescut cu 60 %.

Dupa 3 luni de tratament cu Oyama Agaricus, ciclul menstrual a revenit, desi medicii care au ingrijit-o pe Camelia, considerau menopauza instalata definitiv.

CONCLUZII: Specialistii care au urmarit cazurile prezentate mai sus spun ca Bio Active MC este un supliment nutritiv, care imbunatateste starea intregului organism, avind capacitatea de a detecta si remedia rapid functiile deficitare. El functioneaza ca un bun adjuvant in tratarea cancerului, diabetului, hiper si hipo tensiunii arteriale, bolilor nervoase sau a celor dermatologice. Agaricus Blazei Murill, Ciuperca lui Dumnezeu, este un supliment nutritiv care a facut, face si va face minuni, pentru milioane de oameni, din intreaga lume.

EuroJapan Trading
www.ejtrading.ro
Daniela Cismaru Inescu, Tel: 0723 933 017

Apiterapia în hematologie şi cancer

Anemiile
Prin înalta sa valoare nutritivă, polenul poate contribui ca adjuvant terapeutic la vindecarea unui spectru larg de anemii. Pentru a beneficia însă de calităţile sale este necesară distrugerea peretelui său celular (exina). Odată distrusă exina, polenul este asimilabil devenind astfel un stimulent al sistemului imunitar şi al celui hematopoietic, mai ales la nivelul măduvei osoase.
In diferite forme de administrare, polenul oferă bune rezultate în tratamentul anemiei consecutive uremiei (retenţiei anormale de produse azotate în sânge, produse ce în mod normal sunt eliminate pe cale renală), a hepatitelor sau nefropatiilor, a hemodializei bolnavilor cu insuficienţă renală, a bolilor gastro-intestinale, radioterapiei sau administrării anumitor medicamente.
Păstura, conţine la rândul său factori antianemici (fierul, anumite vitamine ale grupului B şi vitamina C). Compuşii din păstură alături de secreţiile salivare ale albinelor oferă ceea ce constituie « factorul proteic de origine animală » sunt cei responsabili de această preţioasă acţiune a produsului. Acest factor proteic de origine animală facilitează absorbţia ferului ne-heminic (de origine vegetală) şi se poate constitui într-un adjuvant important în tratamentul anemiilor feriprive şi a celor hipocrome.
La rândul său, lăptişorul de matcă exercită o importantă acţiune eritropoietică.
Cu astfel de acţiune sunt creditate şi câteva sortimente de miere între care mierea de iarbă neagră, de brad (de pădure) sau mierea de rozmarin.

Coagularea sanguină
Apiterapia oferă perspective terapeutice foarte interesante în anumite tulburări de coagulare sanguină. Un bun exemplu în acest sens este păstura sau „pâinea albinelor” care prin conţinutul său în vitamină K (factor antihemoragic) poate preveni apariţia sângerărilor la nivelul unor leziuni mici sau a unor ulceraţii.
La hemofilici, hemoragiile intra-articulare (hemartrozele) şi hematoamele musculare reprezintă tabloul clinic cel mai des întâlnit dar şi complicaţiile cele mai frecvente a căror recidive sunt greu de stăpânit. În astfel de cazuri, experienţa clinică demonstrează că aplicarea locală a unor soluţii alcoolice de propolis exerciktă o influenţă favorabilă asupra resorbţiei hematoamelor musculare şi a hemartrozelor într-o perioadă de timp mai scurtă decât la aplicarea tratamentului „clasic”.
În tulburările de coagulare asociate unor boli hematologice grave, acţiunea lăptişorului de matcă ofer un preţios ajutor terapeutic. Aceasta se datoreşte prezenţei în compoziţia sa a unor substanţe similare citokinelor şi gibberelinelor – compuşi cu importantă acţiune eritropoietică, granulopoietică şi trombopietică.

Neoplasme, suport pentru chimioterapie
Pentru tratamentul post chirurgical al cancerului de sân, mierea se poate dovedi un auxiliar preţios.
Administrarea în ambulator a unei cure cu miere pe cale orală şi aplicaţii topice pe sânul pe care nu s-a practicat ablaţia, a redus complet, după 5 ani, riscul de recidivă. Faptul a fost constatat în urma experienţelor clinice realizate pe un număr de 100 de paciente. Se poate întrezări deci o rază de speranţă în asigurarea unei îngrijiri naturale adjuvante a acestei grave afecţiuni.
Poate că cea mai uimitoare acţiune asupra cancerului de sân este cea a propolisului, acţiune ce se explică, aşa cum am văzut în capitolele anterioare, prin prezenţa esterului fenetilic al acidului cafeic (CAPE) dar şi a celorlalţi esteri ai acizilor fenolici în cazuri de leucemii, cancere pulmonare, cancere de colon etc.
In plus, studiile clinice efectuate pe pacienţi diagnosticaţi cu cancer colorectal sau gastric. Toate aceste studii au demonstrat că mierea, propolisul şi polenul administrate complementar chimioterapiei (administrarea de citostatice care blochează multiplicarea celulară), stimulează sistemul imunitar şi activitatea antioxidanţilor celulari fiziologice (în principal a enzimelor antioxidante – superoxid dismutaza etc.) şi ameliorează starea generală a pacienţilor.

In fapt se poate vorbi de un suport, o susţinere, pentru chimioterapie, care deşi foarte agresivă, este absolut necesară.

Dr. Biochimist Cristina Mateescu, CS II. Institutul de Cercetare
www.icdapicultura.ro

Calciul element esential pentru organism-asigurarea unui aport optim

Calciul este elementul mineral care are poate cele mai multe functii in organism.Unii il considera chiar cel mai important dintre toate.El este cel care intra in componenta sistemului nostru osos,asigurand o buna functionare a metabolismului acestuia-de la formarea oaselor si pana la batranete -cand tulburarile de fixare duc la osteoporoza si alte suferinte ca litiaza de organ.

Putini stiu ca rolul calciului este mai important dacat acela de element principal al osului;el este responsabil de formarea dintilor la copii,dar si de mentinerea activitatii cardiace,a contractiilor musculare,a activitatilor neurologice, intervenind direct in transmiterea sinaptica.Tot calciul este element de baza al coagularii,dar intra si in compozitia cimentului intracelular si influenteaza permeabilitatea celulara.

Este astfel evident faptul ca asigurarea unui aport normal de calciu si astfel a unui nivel sanguin normal sunt lucruri esentiale vietii.
Absorbtia acestuia se face la nivelul intestinului subtire , dar numai in proportie de cca 1/5-1/3 din calciul ingerat,fiind nevoie de prezenta vitaminei D,iar excretia se face prin rinichi,fecale si putin prin transpiratie.
Nevoia zilnica de calciu variaza de la 800 mg la copii de 4-8 ani, 1300mg pentru copii de 9-18 ani. Pentru varsta de 19-50 ani ,inclusiv femei insarcinate sau care alapteaza ,nevoile se situeaza in jurul dozei de 1000mg; peste 50 ani un supliment de 0,5-1 g\zi ,pentru a atinge un aport total (alimentar plus supliment) de 1,5 g\zi.Pentru absorbtia optima se asociaza cu vitamina D 800 U\zi.

Cele mai bune surse de calciu sunt lactatele,branzeturile,pestele(somonul,sardinele),anumite legume (varza de Bruxelles,spanac,broccoli).Avem nevoie de o fixare corespunzatoare a calciului deci de alimente care contin vitaminaD cum ar fi carne de vita,pui sau peste,unt,galbenus de ou.
Un rol important il au suplimentele alimentare care contin calciu (care insa sa fie si usor asimilabil de exemplu carbonat de calciu) si vitamina D care sunt indicate ori de cate ori exista discrepanta intre aportul alimentar si nivelul de calciu din organism.

Natural Pharmaceuticals Suplimnets
Tel: 021. 320.05.95
Dr. Cornel Lungu
Medic primar medicina de familie
Competenta ecografie generala