Recuperarea în ligamentoplastia genunchiului

Genunchiul, cea mai complexă articulaţie a corpului, este sediul celor mai frecvente leziuni (un sfert din totalul leziunilor articulare şi o treime din cel al traumatismelor). Între acestea, rupturile aparatului capsuloligamentar - entorsele grave -, reprezintă o patologie des întâlnită în rândul tinerilor activi, în special al celor care practică sporturi, motiv pentru care vom detalia câteva aspecte.
Entorsele grave de genunchi sunt caracterizate de ruptura totală sau parţială a ligamentelor (anterioare, posterioare, interne, externe, încrucişate), cu sau fără smulgerea capsulei, a cartilajului sau osului, lezarea meniscului, conducând la instabilitatea dureroasă a acestei articulaţii şi la invaliditate.
Se consideră că entorsele uşoare, cu ruptură de ligament lateral sau încrucişat posterior, nu se însoţesc de instabilitate şi au şanse foarte bune de a se rezolva conservator (cu imobilizare de câteva săptămâni se obţine o cicatrizare satisfăcătoare), în timp ce entorsele grave, cu multiple rupturi, incluzând şi ligamentul încrucişat anterior, sunt urmate de instabilitate articulară marcată şi au indicaţie fermă de intervenţie chirurgicală.
În ultimii ani, intervenţia clasică, cea cu abord anterior, a fost înlocuită de artroscopie, o procedură ce implică doar câteva mici incizii la nivelul pielii, mai puţin traumatizantă pentru pacient şi cu o durată a recuperării semnificativ scurtată.
Stabilirea indicaţiei şi a momentului operator aparţine medicului ortoped după o evaluare clinică şi, eventual, imagistică (rezonanţă nucleară), iar perioada pre şi postoperatorie, recuperării medicale.
În cele mai multe cazuri, artroplastia se temporizează câteva săptămâni, perioadă în care pacientul şi specialistul de recuperare medicală trebuie să combată durerea, inflamaţia şi instalarea hipotoniei musculare a stabilizatorilor genunchiului. În primele ore consecutive traumatismului se instalează hidrartroza sau hemartroza, evidenţiate de mărirea în volum a genunchiului şi însoţite de durere şi impotenţă funcţională. Se indică aplicaţia de rece, medicaţia (antiinflamatoare şi analgezice), repausul prelungit la pat, deplasarea fără sprijin pe membrul afectat, cu ajutorul unui baston şi uneori imobilizarea în orteză. Electroterapia cu efect analgezic şi antiinflamator, ca şi kinetoterapia atent coordonată (cu scop de tonifiere musculară, dar fără solicitarea articulaţiei), completează conduita preoperatorie.
Perioada postoperatorie este mai lungă, cu durată de câteva luni, şi mai dificilă, având ca obiective indoloritatea, recuperarea stabilităţii şi mobilităţii articulare, iar ca mijloace, kinetoterapia, electroterapia şi, eventual, medicaţia.

Autor: Dr. Mădălina Sidere, medic specialist recuperare medicală