Antihistaminicele în tratamentul urticariei cronice

Evidenţierea unui factor etiologic eliminabil în urticaria cronică este rară şi, de aceea, terapiile curente au ca scop ameliorarea simptomelor sau combaterea procesului patogenetic.
Întrucât, indiferent de etiologie, histamina este un mediator esenţial în toate formele de urticarie cronică, antihistaminicele (AH1) reprezintă prima linie de terapie.
Ghidurile terapeutice moderne în urticarie favorizează utilizarea AH1 de generaţia a doua, care au eficienţă crescută, mai puţine efecte nervos-centrale şi administrare mai facilă comparativ cu AH1 de generaţia întâi.
De asemenea, la pacienţii cu răspuns redus la doze uzuale, ghidurile recomandă creşterea de până la 4 ori a dozei de AH1,.deoarece, datorită structurii pielii, histamina difuzează foarte puţin de la locul eliberării, atingând concentraţii crescute, mult mai mari decât în ţesuturile mucoase. Ca urmare, contracararea efectelor histaminei în piele necesită AH1 potente în doze crescute.
Ţinând cont de numărul crescând de AH1 de generaţia a doua, compararea efectului lor clinic este importantă pentru alegerea variantei terapeutice optime. Eficacitatea AH1 depinde în parte de afinitatea de legare de receptorul H1 (RH1). Această caracteristică se determină numai în vitro şi nu poate fi considerată un indicator surogat al efectului clinic al AH1.
Un efect antihistaminic potent în vivo necesită, în plus, o distribuţie rapidă, în concentraţie suficient de mare şi remanentă a AH1 în ţesuturi, pentru o perioadă cât mai îndelungată.
Ca urmare, evaluarea precisă a activităţii antihistaminice în vivo necesită integrarea afinităţii pentru RH1 cu caracteristicile farmacocinetice care determină disponibilitatea AH1 de a se lega de RH1 în vivo.
Ocuparea RH1 (OR) este un concept modern care integrează afinitatea pentru RH1 cu concentraţia plasmatică a AH1 la diferite momente după administrare (aceasta fiind un indicator relativ fidel al absorbţiei, distribuţiei şi eliminării unui AH1).
OR este un bun predictor al activităţii antihistaminice în vivo, facilitând evaluarea şi compararea efectului diverselor AH1.
La 4 ore de la administrare, fexofenadina şi levocetirizina au un grad superior de OR (respectiv 95% şi 90%) faţă de desloratadină (71%) şi asemănător cu inhibarea efectului cutanat al histaminei la 4 ore: 100% pentru fexofenadină şi levocetirizină şi 55% pentru desloratadină.
Similar, OR la 24 de ore de către levocetirizină (55%), desloratadină (41%) şi fexofenadină (12%) se potriveşte cu inhibarea de către aceste AH1 a reacţiei induse de histamină la 24 de ore.
Recent, aceste rezultate pe modele de urticarie au fost confirmate în 2 studii clinice care compară efectul levocetirizinei şi al desloratadinei la pacienţi cu urticarie cronică.
Primul studiu a arătat o diferenţă semnificativă în favoarea levocetirizinei în ceea ce priveşte ameliorarea pruritului şi a scorului general al simptomelor în urticaria cronică uşoară.
Al doilea studiu efectuat în urticaria cronică severă a arătat superioritatea levocetirizinei în reducerea simptomelor cutanate, atât la evaluarea medicului cât şi a pacienţilor, şi ameliorarea importantă a calităţii vieţii la un număr mult mai mare de pacienţi. Interesant este că acest studiu a arătat, în cazul levocetirizinei, o corelaţie clară între succesul tratamentului şi reducerea somnolenţei diurne, chiar şi în cazul administrării de doze de până la de 4 ori mai mari decât cele convenţionale.
În concluzie, AH1 de generaţia a doua reprezintă prima linie terapeutică în urticarie. Ameliorarea efectelor AH1 se poate realiza prin creşterea dozelor la până de 4 ori doza convenţională. Antihistaminicele de generaţia a doua diferă ca intensitate a efectului clinic, în special în urticaria severă. Levocetirizina are eficacitate dovedită mai mare decât desloratadina atât în tratamentul urticariei cronice uşoare cât şi al celei moderat-severe.

Dr. Diana S. Church
Medic specialist alergologie şi imunologie clinică
Visiting Fellow of the Medical School, University of Southampton, UK